Arhive

Toate articolele pentru luna Iunie 2012

Sacrificiul

S-a publicat 19 Iunie 2012 de myroxa

Azi am să scriu despre sacrificii, şi nu despre orice sacrificii, ci despre cele înfăptuite din dragoste. De ce facem aceste sacrificii sau mai bine spus, este necesar să le facem?

Încă de mici ne sacrificăm. Facem asta doar ca să avem o anumită imagine sau pur şi simplu de a ne simţi eroi.

Trecând la capitolul dragoste aş putea spune că, din când în când, suntem fericiţi să facem aceste sacrificii. Aşa considerăm probabil că ne arătăm dragostea. Dar a face sacrificii  înseamnă multă iubire in suflet,  înseamnă să avem rezervoarele de iubire ca fiind pline (şi să ştim să umplem rezervoarele celuilalt, asta este foarte important). Pentru că, de multe ori, sacrificiul este asociat cu iubirea, el este perceput greşit. Extrem de multe persoane se sacrifică pe ele înşişi doar pentru a le face pe plac altora. După cum scriam, o atitudine foarte greşită.

Niciodată, dar niciodată nu te sacrifica pentru celălalt doar pentru a-i atrage atenţia asupra ta sau doar pentru că tu consideri că acesta este un lucru normal. Acelaşi lucru îl susţin şi despre ajutor. Nu prelua problemele celuilalt sau, mai bine, nu-ţi băga nasul decât dacă ţi se cere asta!

A face sacrificii în numele iubirii înseamnă, da, iubire necondiţionată …..Dar, pentru că mereu există un dar, nu trebuie să uităm de noi şi de fericirea noastră. Doar când noi suntem cu adevărat mulţumiţi şi fericiţi cu noi înşine, abia atunci vom putea dărui la rândul nostru ceva frumos.

Există mulţi oameni care vor încerca să profite de pe urma noastră şi a sacrificiilor pe care le înfăptuim, însă o vor face aceia egoişti care niciodată nu vor fi în stare să dăruiască la rândul lor ceva.

Se merită să faci sacrificii din iubire pentru cei care merită dragostea şi încrederea noastra, şi numai dacă te simţi capabil. Spun asta pentru că există o sabie cu două tăişuri.

În momentul în care ne iubim pe noi înşine cu adevărat, atunci răul, frica, tristeţea, durerea, dezamăgirea, frustarea nu mai par culmi disperate, ci lucruri care pot fi transformate în ceva bun.
Din păcate, renunţăm aşa usor la iubire…

Mai pe româneşte aşa, într-un cuplu, adesea sau întâmplător confundăm dorinţele noastre cu ale celuilalt. În felul ăsta se poate ajunge chiar la pierderea identitaţii în timp, în paşi mici dar siguri.

Se spune că iubirea cere sacrificii. Eu sunt mai necredincioasă de felul meu şi m-as bate cu pumnii în piept ca să îţi spun că nu este adevărat. În momentul în care există iubire, iubire sinceră, cred că nu mai este nevoie de nici măcar un sacrificiu. Şi ştii de ce? Pentru că acel lucru nu va fi considerat niciodată a fi un sacrificiu….

Ce îşi doresc femeile?

S-a publicat 13 Iunie 2012 de myroxa

Ce îşi doresc femeile? Sau mai bine spus: ce îşi doresc femeile de la bărbaţi?

Să dea naiba dacă ştiu! :)) Aşa că am sa încep prin a scrie ce îşi doreşte o femeie din punctul meu de vedere.

Păi eu cred că…totul.  Da, vrem totul! Trist, nu? Însă cred că aşa ne naştem şi asta nu se poate schimba.

De mici ni s-a inoculat ideea de a sta cu cel mai bun, de unde şi aşteptările mult prea mari, uitând că cel de lângă noi nu este Superman.

Vrem totul. Vrem fericire, dragoste eternă, pasiune, sex fantastic, carieră (normal!), bani, lipsa grijii zilei de mâine…

Însă ce este mai important?

E adevărat că am putea să le avem pe toate, însă de fiecare dată va fi un capitol care va scârţâi din toate încheieturile lui.    Aşa că cel mai sănătos este să facem cumva şi să încercăm să echilibrăm balanţa cât de cât. Desigur, asta nu înseamnă că trebuie să te mulţumeşti cu puţin, dar încrederea în propria persoană şi ambiţia reprezintă cheia succesului, în viziunea mea.

Să trec la capitolul „aşteptările unei femei de la un bărbat” ca să nu mai deraiez ca tramvaiul.

Păi cred că orice femeie îşi doreşte ca bărbatul ei să aibă ochi doar pentru ea, în trei cuvinte aşa, să fie dovedit de săgeata lui Eros.

O femeie vrea atenţie. Un mesaj drăguţ, un simplu „Te iubesc” (deşi eu sunt amatoare de fapte mai mult), un sărut pe furiş, o atingere…

Fiecare femeie, fiecare om simte însă în felul ei/lui. Ceea ce mi se potriveşte mie, alteia i se poate părea cu mai puţină greutate. Până la urmă, cred că tot ce contează cu adevărat, este cunoaşterea partenerului şi atunci eşti asigurat cât de cât.

Ai simţit vreodată că ai nevoie doar de o îmbrăţişare? Ai simţit că vrei doar ca persoana dragă să te strângă tare, tare în braţe? Pun pariu că da.

Buuun, să trec mai departe. Nu fi băiatul mamei, măi Oedip! Opreşte-te cu comparaţiile gen: „Nu faci curăţenie cum face mama!”, ” Mama găteşte mai bine!”, ” Sunt supărat, plec la mama!” Urâm asta!

E adevărat că tonul face muzica şi poate că în alt context, cu anumite argumente spuse cu o voce blândă, poţi obţine tot ceea ce doreşti.

Fiind la capitolul comparaţii: te rog , nu mă compara cu fosta! Nu sunt ea, ea nu este eu, nu vreau să fiu ca ea, obişnuieste-te sau dispari fuguţa.

Ca să sintetizez aşa un pic, în relaţii femeile sunt fericite datorită unor gesturi simple ale bărbaţilor, după cum spuneam. Eu aş pune patru puncte pe listă şi anume: atenţie, gesturi tandre, apreciere şi timp.

Vezi tu, bărbate, nu strică un pic de bune maniere, nu aştepta să treacă trei zile ca să o suni să o întrebi de sănătate… Aceste detalii care ţie ţi se pot părea lipsite de importanţa pot face diferenţa între tine şi următorul.

Sunt momente romantice pe care o femeie le poate vedea la alţii sau în filme şi şi le doreşte şi ea. Momente în care e posibil să concluzioneze că bărbaţii nu mai sunt ca altă dată (am mai scris despre asta). Sunt gesturi care le poate vedea în altă parte şi pentru care le va considera norocoase pe altele. Sunt acele lucruri pe care o femeie va dori ca tu să le ştii. Poate ca aşa tu vei reprezenta casa sufletului ei, cine ştie?

Închei: „Femeia e mâncare pentru zei, gătită de diavoli”.

Gânduri, gânduri, gânduri la…turaţie extremă

S-a publicat 11 Iunie 2012 de myroxa

Azi am revăzut blogul unui prieten foarte bun şi am citit o postare care m-a întristat. Aş fi numit ce scriu astăzi „It’s like losing a life”, fix la fel ca şi el, dar m-am decis la alt titlu.

Nu am mai scris de ceva vreme şi nu prea îmi vine vreo idee nemaipomenită despre ceva cu tentă „psihopupu” (cum obişnuiesc să spun) aşa că azi o să scriu despre nişte gânduri de-ale mele.

Zilele trecute am fost la mare. Pe drum am auzit de două accidente moto, iar cu ceva timp în urmă au păţit-o cea mai bună prietenă a mea şi un alt prieten bun (cel despre care pomeneam mai sus).

Oare cât timp o să mai treacă până o să învăţăm să ne respectăm unii pe alţii în trafic şi să nu mai murim ca proştii?

Fiecare are impresia că el este un şofer excelent, fiecare îl blamează pe celălalt: „Uite, bă, ce bou eşti!”, fiecare se crede un mic ninja în trafic. Chiar aşa să fie oare?

Motocicliştii învinuiesc şoferii auto, dar şi viceversa. Cred că greşeli există de ambele părţi. Pe mine, ca sofer auto,  m-au depăşit odată un motociclist pe dreapta, unul pe stânga şi fix în acelaşi timp. Păi eu la cine să mai fiu atentă? Am prins zmeii la semafor şi i-am spurcat, dar au reuşit să-mi strice ziua.

Daaaar, că mereu există un dar, cred că cei mai mulţi „bivoli” se află la volan. La un moment dat mă întrebam de ce nu folosesc semnalele, nu le au puse din fabrică sau le este doar lene?

Aproape în fiecare zi dau în trafic peste o mimoză care este foarte atentă la telefon sau are alte îndeletniciri, altele decât condusul, şi merge ca o găină beată, care îşi foloseşte oglinda retrovizoare pentru a se ruja sau care aplica treaba cu: „Sunt o doamnă, eu trec prima!”chiar şi aici. Şi acum mă gândesc la Radu cum a murit nevinovat în timp ce fufa aia avea alte activităţi mai importante în loc sa fie atentă. Retardatelor astea le-aş dori câte un motociclist în familie, să stea cu sufletul la gură de câte ori pleacă de-acasă şi să ajungă să se întrebe dacă se mai întoarce sau nu.

Acum doua zile mi-am pus pe maşină un sticker şi mai mare cu atenţionare, deşi cred că îl va citi fix străbunică-mea de pe lumea ailaltă …

Cred că în ziua de azi „şoferia” a devenit o aventură care îţi conferă în egală măsură adrenalină, nervi şi întâmplări neplăcute (ca să nu le numesc nefericite). Buna creştere şi amabilitatea s-au cam uitat, ce rost are sa le foloseşti? Trist….

De multe ori mă gândesc dacă să-mi iau prin geantă aspacardin în loc de antialergice că oricum e mai posibil să mă întâlnesc cu un bou decât cu un crin.

Păi cred că mulţi se pot descrie cam aşa: „Hello! Sunt un nesimţit, dar am o maşină tare mişto, fac numai ce vreau eu, iar primii şapte ani i-am cam uitat, iar tupeu…ehehe, tupeu cât încape…. Mă doare fix in pix de poliţie şi nu respect legile pentru că mama m-a făcut tupeist şi idiot, iar eu aşa vreau să mor….”

Păi bine, Gogule, dacă vrei să mori, nu ai decât, dar nu mai lua şi pe alţii după tine!

O să închei aici că sunt mai înspumată decât marea acum cu o glumă mai cinică aşa: „Circulă atât de mulţi idioţi pe drumurile noastre,  încât mi-e  şi frică să ÎMI CUMPĂR permisul de conducere!”

(Aceste rânduri le închin în memoria lui Răducu)