Arhive

All posts for the month Octombrie 2012

Femei care iubesc prea mult

Published 30 Octombrie 2012 by myroxa

    Păi dacă tot sunt de gardă şi alerg printre urgenţe, iar somnul meu s-a dus de mult, hai să scriu un articol că mâine oricum voi fi leşinată şi voi dormi aproape toată ziua.

    Dragii mei, am primit de la o prietenă o carte online care se intitula chiar aşa: „Femei care iubesc prea mult”.

    Nu am citit decât un sfert din ea, poate nici atât, propunându-mi ca în fiecare zi să citesc câte o pagină pentru a stoca informaţia şi a înţelege ce a vrut să spună autorul.

    În această carte sunt descrise acele femei care iubesc mult, care dau aproape totul, punându-şi „jumătatea” pe primul plan.. chiar înaintea lor.

    Ideea cărţii este însă alta dacă citeşti printre rânduri şi anume că orice am fi, bărbat sau femeie, tindem să ne îndrăgostim de aceleaşi tipare. Şi când zic tipare, mă refer atât la asemănări fizice, cât şi la trăsături caracteriale ori emoţionale. Aceleaşi „issues” le urmărim ca sa fiu mai clară.

    Şi dacă îţi urmăreşti trecutul, vei vedea că am mare dreptate.

    Adică eu, Roxana, mă îndrăgostesc iar şi iar de acelaşi bărbat chiar dacă de fiecare dată este altă persoană. Mă îndrăgostesc de aceeaşi tipologie de bărbat.
    Mai mult, că deh …dau exemplu şi eu din viaţa de zi cu zi, mă îndrăgostesc de acel bărbat care se pare că atârnă de ceva, mai precis de ceva neterminat, e nefericit şi vin eu sfânta şi îl ajut. Şi ghici ce?

    Îl ajut până e bine, apoi acesta e fericit bine merci cu o altă persoană apărută din neant care nu a făcut nimic pentru el la momentul respectiv, iar eu sufăr. Da? E doar un exemplu.

    Acest lucru se întâmplă pentru că eu îmi ofer ajutorul şi mă bag în anumite situaţii care, în mod normal, trebuiesc evitate, dar sunt sfântă…., şi căpoasă!
    Ei bine, aşa nu e bine.

    Mult timp nu am înţeles pentru că, se poate, ca „cealaltă” să nu se ridice la nivelul meu sau al tau, să nu fie atât de bună, atât de frumoasă, atât de deşteaptă. Dar, venea când trebuia şi, mai ales, făcea ce trebuia.

    Am învăţat să fiu egoistă. Am învăţat să pun mai presus binele şi fericirea mea decât a celorlalţi pentru că doar astfel, doar fiind eu fericită şi mulţumită, îl pot face la rândul meu şi pe celălalt să fie aşa.

    Din această carte nu am luat decât titlul şi ideea de bază, restul fiind părerile mele şi modalitatea mea de gândire. Am fost surprinsă să descopar câte asemănări am găsit. Mai mult de-atât, există unele femei care se umilesc, care se roagă a fi iubite. Şi de ce am face asta? Oare nu merităm mai mult?

Superficialitatea

Published 23 Octombrie 2012 by myroxa

Superficialitatea este „calitatea” oamenilor slabi. Aşa am de gând să încep articolul.

Azi dimineaţă, în timp ce îmi beam cafeaua( că atunci îmi vin cele mai multe idei), stăteam şi mă gândeam unde naiba mi-au dispărut toate visele şi toate aşteptările nereuşind să mă opresc din a mă întreba de ce standardele mele au coborât într-atât. Nu mai am eu aşteptări de la lume, de la propria mea persoană, mai ales de la propria MEA persoană sau lumea asta e defectă şi am început să mă acomodez uşurel şi eu cu ideea?

Este plină lumea de oameni nu neapărat falşi, dar superficiali. Superficiali în ceea ce fac, superficiali în ceea ce gândesc şi superficiali chiar şi în ceea ce simt. Trist, nu?

Aceşti oameni nu pot duce la bun sfârşit un lucru, nu îl pot desăvârşi sau, mai rău, îl finisează, dar eronat. Evident că rezultatul este dezamăgitor, defectuos şi deficitar, nu se ridică nici la standardul minim, ca să zic aşa, iar uneori poate lua amploare atât de mare încât pune în pericol alte lucruri, sentimente şi chiar viaţa. Ia exemplul unui baraj construit prost…

De multe ori stau şi mă întreb dacă superficialitatea este de vină sau sunt alte cauze. Oricum văd că superficialitatea a ajuns să fie „la modă”. Chiar şi atunci când X îl „cântăreşte” pe Y şi îl clasifică imediat după haine (negândindu-se că poate omul ăla abia are bani să se întreţină de astăzi pe mâine), după locurile în care se plimbă etc, iar adevărata valoare este lăsată undeva în urmă….muuuuult în urmă. Aparenţele de cele mai multe ori înşeală, dar superficialitatea este cea care ne omoară de fapt.

O să închei aşa: superficialitatea este o piesă de teatru jucată de cel care se crede pe o scenă, însă care nu a văzut niciodată una ..

Asul de inimă neagră

Published 2 Octombrie 2012 by myroxa

Cum şi de ce iertăm?

Mi-am propus tema asta pentru că sunt convinsă că şi în mintea voastră s-au zbătut întrebări despre iertare. Voi iertaţi?

Daca da, de ce?

Eu sunt o persoană mai ranchiunoasă! :))  Glumesc !

Să vorbim despre dragoste. Unul dintre cele mai puternice sentimente pe care le posedă o persoană. Ce se întâmplă cu iertarea atunci când suferim şi suntem debusolaţi?

Ia, de exemplu, situaţia următoare: suntem înşelaţi fizic şi sufleteşte. Normal ar trebui să ierţi? Să te împaci cu tine şi să treci mai departe?

Evident că diferim ca şi persoane. Însă, la un moment dat, cred că parcurgem aceeaşi paşi. După părerea mea, e şi mai uşor să-i parcurgi în momentul în care nu mai eşti legat emoţional, sentimental de acea situaţie, mai exact de acea persoană.

Totuşi, de fiecare dată când cineva îţi înşeală încrederea, ai impresia că pică cerul pe tine! Eşti obişnuit ca toţi paşii să fie făcuţi în doi, ca de fiecare dată să fii ţinut de mână, iar acum eşti debusolat. Parcă cineva te-a aruncat undeva, într-un loc în care simţi că nu aparţii. Ei bine, dragă prietene, se mai întâmplă!

Este adevărat că iertarea nu este un sentiment la care se ajunge cu uşurinţă, este adevărat că uneori durerea este atat de mare încât parcă te paralizează. Poate că dacă aş fi o sfântă ţi-aş spune că e bine să ierţi, că iertarea îţi ia povara de pe umeri. Dar nu sunt. Şi sunt ranchiunoasă! 😀

Eu cred că, de fapt, noi nu ştim CUM să iertăm. Deşi iertarea ar putea fi benefică, în primul rând, pentru tine. Dacă vei sta să te gândeşti puţin, vei ajunge la concluzia mea. Sunt sigură de asta. Şi ştii de ce?

Pentru că lipsa capacităţii de a ierta te ţine blocat în trecut. Nu ai cum să nu vezi asta. Aşa că poţi începe cu paşi mici.

Ca să nu mai bat apa în piuă, aş propune câţiva paşi pe care eu cu siguranţă îi voi face dacă vreodată îmi va trece încăpăţânarea. 😀

Deşi nu sunt omul care să se ascundă în spatele rândurilor şi încerc sa fiu obiectivă (cât de cât) şi să dau ceva bun din mine, recunosc că uneori mă mai inspir şi din viaţa de zi cu zi.

Deci, eu aş zice aşa: 1. Analizează-ţi furia.

Este uşor să spui: „Urăsc acea persoană cu toată fiinţa mea!” Mai bine încearcă să afli care este rădăcina furiei tale, de unde provine ea.

2. „Mulţumesc pentru experienţă! ” sau „Mulţumesc pentru această experienţă, băga-te-aş undeva!” :))  Mai pe scurt aşa, îmi vine să te calc cu maşina, dar acum ştiu ce să fac sau să nu fac! Ideal ar fi să nu ieşi pe stradă zilele astea, da’ poate într-o lună te-ai putea risca( sper că m-aţi înţeles unde bat).

3. Încearcă să nu porţi resentimente pentru că cineva odată spunea: „Furia întunecă lampa minţii” şi trebuie să gândim că cică de-aia existăm.

4. Înlocuieşte furia cu compasiunea. Asta este foarte important pentru că nu ai de unde să cunoşti dacă acea persoană nu este şi ea, la rândul ei, o victimă a unor circumstanţe mai puţin plăcute. Poate şi ea este la fel de debusolată cum eşti tu, iar acum ca să fim sinceri, câţi dintre noi nu au folosit o altă persoană pentru a face un pas înainte?

5. Renunţă de tot la furie. Asta ar fi, după mine, cam ultimul pas. Adică ar trebui, mai grobian spus, să ţi se cam „fâlfâie”( da, nu sună prea ortodox şi zău că mi-e ruşine de exprimarea mea 😛 ).

În momentul în care vei putea renunţa la furie, vei fi la jumătatea drumului de a apuca iertarea de un picior. Şi asta înseamnă eliberare, înseamnă că poţi merge mai departe cu fruntea sus, înseamnă că în sfârşit asul tău de inimă neagră se transformă într-un as de inimă roşie..