Arhive

All posts for the month Noiembrie 2012

Violenţa domestică

Published 28 Noiembrie 2012 by myroxa

  ”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută  în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”.  Cam asta e definiţia.

   Vreau să scriu despre asta pentru că în ultima perioadă am întâlnit nenumarate cazuri de abuz fizic şi psihic. Important este să nu ne familiarizăm cu aşa ceva, să nu credem că asemenea lucruri sunt fireşti.

La locul de muncă am întâlnit cel puţin două cazuri de femei bătute de partenerii lor de viaţă. Femei cu timpanele făcute zob, femei despre care fostul meu şef mi-a povestit şi m-a trimis să vorbesc cu ele.

 Ceea ce m-a socat de-a dreptul este că, în continuare, acele victime – căci nu le pot numi altfel- susţineau că îşi iubesc atât de mult soţii şi de-aia nu îi pot părăsi (!)  Şi uite aşa ajungem la acel cerc vicios în care victima abuzată îndrăzneşte să plece de-acasă, vine tâmpitul spăşit, iar aceasta, în maxim trei zile, devine din nou obiectul de chinuială..

   De cele mai multe ori, partea vătămată – adică femeia – rămâne în continuare alături de agresor invocând nenumărate scuze. Cea mai frecventă replică pe care o auzim este:” Am rămas cu el de dragul copiilor”. Trist pentru că nici măcar una dintre cele despre care scriu aici nu se gândeşte ce traume vor suferi acei copii. Acei copii vor fi bântuiţi pentru toată viaţa şi inexplicabil se vor confrunta cu aceleaşi probleme şi traume în familia lor.

 Astfel o fetiţă ce a crescut într-o familie în care tatăl îşi bătea soţia va ajunge sa sfârşească alături de un soţ violent şi poate infidel, un copil care a crescut într-o familie de alcoolici -alături de un alcoolic, iar exemplele nu se opresc aici.

  Explicaţia este foarte simplă, deoarece în mintea copilului se creează acel tipar al „salvatorului”. Persoana în cauză speră, în mod inconştient, ca să îşi readucă partenerul pe calea cea dreaptă, ea ajungând, în final, să se confrunte cu fix aceleaşi probleme vazute în familia sa, în familia iniţială.

Dependenţa unei femei de partenerul ei sau de o serie de parteneri incompatibili, se poate datora iniţial unei multitudini de probleme familiale.

Trist este faptul că pentru cei implicaţi în relaţii dependente, convingerea este că se pot descurca singuri( la fel ca şi drogaţii sau alcoolicii) şi asta îi împiedica să ceară ajutor, obstrucţionând astfel recuperarea. Tocmai din cauza acestor convingeri – „Pot s-o fac singur” – pentru mulţi din cei care se luptă cu una din aceste boli, lucrurile se înrăutaţesc pe zi ce trece.

  Avem o serie de poveşti, cântece, literatură, telenovele, filme şi piese de teatru, cu alte cuvinte, suntem înconjuraţi de nenumărate exemple de imaturitate, eşecuri, dar majoritatea împachetate frumos şi ridicate în slăvi. Acceptăm că suferinţa este o componentă normală a dragostei, ceea ce este greşit. Există cupluri care se comportă matur şi sănătos, dar în număr destul de restrâns. 

 Deci eu zic aşa: totul se întâmplă într-un anumit context, chiar şi felul în care iubim. Trebuie să fim conştienti de defectele distructive ale viziunii societăţii despre dragoste şi să opunem rezistenţă.

  Iar acum o sa ma întorc iar la copii. După cum am scris mai sus, copiii proveniţi din familiile destrămate sau cu diferite probleme, nu vor face altceva decât să perpetueze şi să accentueze toate momentele şi trăirile pe care le-au avut şi de-aici se naste cercul vicios. Deşi nu o dată am auzit: „Eu nu o să fac asta! Când voi avea o familie…”, iar în continuare ştim cu toţii ce se întâmplă.

  Oricine însă, poate deveni o victimă a violenţei, indiferent de mediul social din care provine. Important este să nu lăsăm să se mai întâmple, să punem punct. Cu toate astea, lupta împotriva violenţei domestice este foarte greu de dus la noi în ţară, şi nu în ultimul rând- un subiect foarte delicat despre care tocmai persoanele în cauză refuză să vorbească.

Corpul,templul sufletului nostru

Published 22 Noiembrie 2012 by myroxa

  Se tot spune că trupul este templul sufletului nostru, de aceea trebuie să avem mare grijă de el.

 Ţi s-a întâmplat vreodată să nu-ţi placă cum arăţi sau pur şi simplu să ai o zi proastă şi atunci parcă şi sufletul îţi era mai răvăşit? Sunt sigură că da. Chiar şi invers în anumite cazuri.

Eu spun că ambele sunt investiţii de valoare şi oferă adăpost pentru valorile personale  – materiale, intelectuale sau spirituale şi de aceea trebuie sa le îngrijim cu mare atenţie.

Se spune că trebuie să-ţi hrăneşti mintea, să-ţi cinsteşti corpul şi să oferi balsam sufletului tău. La prima vedere poate părea o măcăneală ieftină, privind în ansamblu însă…

Corpul este templul sufletului tău şi oricât de fericit şi mulţumit te-ai considera, odată neglijat se va duce de râpă şi starea ta de bine. Corpul are o influenţă directă asupra stării de spirit. Nu vei întâlni niciodată un om plin de entuziasm care are o cădere de calciu sau care e nemâncat de nu ştiu câte zile.

 “An hungry man is an angry man” zicea Bob Marley şi avea dreptate. Pe de altă parte, când eşti în societate, ai impresia că nimic altceva nu mai contează, bei, fumezi prea mult, mănânci aiurea şi când îţi aduci aminte, nu dormi nopţile şi nu faci sport. Străluceşti în societate şi eşti activ- ai impresia- iar corpul tău ori sănătatea trece undeva în culise şi uiţi de ele. Şi uite aşa, încet încet, ni se degradează corpul şi apoi ajungem la daune şi mai mari. Odată cu apariţia problemelor de sănătate începi să te concentrezi asupra lor şi tot ce părea major şi important până atunci..se duce pe „apa Sâmbetei”. Important este să nu ajungem până acolo.

Cu toţii ştim că un corp îngrijit şi în formă bună îţi dă o stare de bine. Nu militez pentru regimuri drastice, pentru alergături de nu ştiu câţi kilometri cum obişnuiesc eu sa fac, însă puţină atenţie, un regim de viaţă echilibrat, respectarea orelor de masă şi a regimurilor alimentare cât mai sănătoase şi mai naturale (atât cât se poate) nu sunt lucruri foarte greu de respectat. Un corp menţinut în formă te răsplateşte cu endorfine. Şi uite aşa revin iar asupra lor: endorfinele sunt hormoni care îţi dau o stare de fericire şi se produc mai ales după efort fizic. La fel de bine poţi să mănânci ciocolată, ai o senzaţie de fericire dată chimic şi apoi te simţi ca dracu’ când realizezi că arăţi ca un porc. Şi bineînţeles că mulţumirea nu vine vreodată după îndeplinirea unui proces chimic, ci cât mai natural şi mai sănătos. Şi uite aşa creşte şi stima de sine.

Trebuie să fii conştient de ceea ce pot corpul tău şi mintea ta, cu alte cuvinte. Asta, zic eu, e mai important decât look-ul pe care îl adopţi sau de orice altceva. Nu mai menţionez că de-aici şi amprenta care uneori apasă fix pe personalitate.

Anumiţi maeştri, ca să mă exprim aşa, au considerat şi consideră că nu te poţi îmbolnăvi decât atunci când în câmpul tău există anumite fisuri, iar acestea se creează din cauza unor disfuncţii la nivel sufletesc care atacă apoi corpul. Deci este un fel de cerc vicios, o legătură strânsă între trup şi suflet.

Corpul fizic este baza ta, baza existenţei tale fizice, temelia. Opoziţia dintre minte şi corp sau corp şi suflet te poate distruge însă. Uneori se ajunge până în punctul în care viaţa ta se transformă într-un iad, iar tu începi să priveşti şi să te întrebi cum s-a întâmplat şi s-a ajuns până într-acolo. Şi uite aşa ajungem la schizofrenie şi alte boli urâte care se pot declanşa cu un singur click după cum susţine medicina (desigur aici contând fragilitatea fiecaruia în parte).

Deci corpul este puntea care te leagă de realitate până la urmă.

Există Tantra, există Reiki, există Karuna şi altele care au în comun acest lucru, îngrijirea corpului şi a sufletului, şi implicit a minţii.

O să închei aşa: de cele mai multe ori, noi înşine ne condamnăm corpul, nu îl apreciem cum se cuvine, nu îl îngrijim, uneori îl dispreţuim, însă mereu aşteptăm să vină altul şi să o facă. Să facă ceea ce în primul rând este de datoria noastră să facem ..

Oglindă oglinjoară

Published 12 Noiembrie 2012 by myroxa

  Astăzi aş vrea să scriu despre ce ne-am dori sa fim, despre cum am vrea sa fim percepuţi de lumea exterioară şi ceea ce suntem de fapt. Într-un cuvânt: despre aparenţe.

 Trăim într-o lume a părerilor. Ne ajută mult cosmeticele, moda, creditele bancare, operaţiile estetice.Toate acestea ne ajută să…părem. Întrebarea mea este însă următoarea: până când putem trişa?

În societate există un fel pentru fiecare: fel de a fi, fel de a vorbi, de a se îmbrăca sau de a se comporta. Unele persoane sunt mignone şi au o anumită fragilitate, altele- sportive- care au o anumită graţie; chiar şi persoanele plinuţe au farmecul lor..

Fiecare dintre noi are anumite trăsături evidente care, cumva, ne pun în valoare.

  Omul nu acordă credit falsului şi îl respinge. Sunt caraghioase femeile plinuţe care-şi ţuguie buzele sau poartă haine mulate, aşa cum sunt şi slăbănoagele care se cocoşează sau merg aiurea pe tocuri.

 În societate, ascundem lipsurile materiale sau defectele fizice. Alături de cei dragi însă, rolul devine din ce în ce mai greu de jucat. E greu să mimezi împlinirea sufletească, fericirea, respectul şi uneori chiar dragostea. Cu toate astea, opinia celor dragi este şi cea mai importantă.

Nu spune nimeni să ieşi acum pe stradă şi să le mărturiseşti tuturor celor care îţi ies în cale că îţi întorci în fiecare zi şifonierul pe dos pentru a găsi o ţinută care să te facă să arăţi mai bine sau că nu ai priceput o iotă din ce ţi-a povestit şefu’. Îţi cer doar să te uiţi în oglindă atunci când eşti singur şi să fii sincer cu tine însuţi.

E adevărat, suntem atât de fragili în interiorul nostru încât purtăm zi de zi o mască astfel încât cei din afară să ne perceapă duri, puternici uneori chiar lipsiţi de cea mai mică urmă de sensibilitate. Adesea am făcut comparaţia cu o mască sau pur şi simplu cu o scoică, cu o cochilie. Asemenea scoicilor, unele persoane fac “perle” spre deosebire de altele.

Pun pariu că nici unul dintre noi nu se gândeşte cât de fragili suntem, poate realizăm doar când pierdem pe cineva drag, apoi uităm, visăm, se întâmplă iar, uităm, visăm, sperăm….

Pentru că nu ne putem controla viaţa, în adevăratul sens al cuvântului, putem controla ceea ce vrem să facem cu viaţa noastră până în momentul în care ne apropiem de inevitabil.

O sa închei aşa : „Nu sunt ce par a fi…
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu !…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu ,
sau poate prea târziu…
M-am resemnat , ca orice bun creştin ,
Şi n-am rămas decât
Cel care sunt !…”

Apatia

Published 9 Noiembrie 2012 by myroxa
 
Ieşi afară de-aici!!
Glumesc! :))
  Eşti indiferent(ă) azi? Ai o grămadă de treabă şi nu ai chef să faci nimic? Eh, cam ăsta ar putea fi debutul a ceea ce noi numim apatie.
 
Potrivit Dex-ului, apatia este acea stare de indiferenţă ori lipsa de interes faţă de orice activitate şi faţă de lumea înconjurătoare. Adică ideal moral care constă în înnăbuşirea oricărei pasiuni…şi am zis tot cu asta. Sau stare totală de indolenţă, indiferenţă, nesimţire (adică să nu simţi nimic).
  Dacă m-ai întreba pe mine, ţi-aş spune că dacă această apatie durează mai mult de o zi (potrivit măsurătorilor pe propria-mi piele) priveşte-o ca pe un debut al depresiei.
 
Există apatie de iarnă, apatie sexuală, apatie sentimentală, apatie de primăvară (astenie- într-un fel) şi o grămadă de sentiment din ăsta dezvoltat pe multe domenii ale vieţii. Sau, pur şi simplu, nu mai suntem motivaţi în ceea ce facem, nu mai tresărim la nimic…
 
 O grămadă de astfel de stări ne dau târcoale, iar nouă ne este, pur şi simplu, teamă.
 
Ce este de făcut?
 
 Păi eu zic aşa: atunci când simţi fiorul apatiei,  zâmbeşte şi luptă-te! Asta este cea mai bună armă!
 
 Studiile mai multor neurologi au arătat că trupul nostru se află într-o permanentă vibraţie cu creierul (starea de apatie profundă arătând o degenerare a acestuia din urmă). În momentul în care se instalează panica – putem accepta acea stare, însă nu pentru mult timp şi neapărat privită cu ceva optimism.
 
 Această apatie poate fi doar o reacţie la stres. Poate veni pe fondul unei dorinţe neîmplinite. Poate veni însoţită de plictiseală sau, pur şi simplu, de acel: „vreau să se întâmple ceva nou în viaţa mea!”) – adică vreau să scap de monotonie.
 
 Unii oameni spun că nu este bine să apelezi la psiholog când ţi se întâmplă asta. Eu îi contrazic din tot sufletul.
 
  În momentul în care apatia pune stăpânire pe tine, iar acest lucru începe să se răsfrângă pe mai multe sectoare ale vieţii tale, este musai să apelezi la un ajutor calificat.
 Da, sunt de acord că nu trebuie să capeţi o dependenţă şi când ai cea mai mică supărare sau insatisfacţie -de ce ordin vrei tu- să dai fuguţa ca să-ţi rezolve alţii problemele.
 
  Aş enumera câteva cauze care duc la apatie, mai precis două, care mie mi se par principalii factori de declanşare ai acesteia: singurătatea şi inferioritatea.
 
 Este cunoscut faptul că singuraticii cad des în stări de apatie.
Aş explica asta printr-un mod cât se poate de simplu: ei comunică mult mai rar, să zicem. De multe ori se închid şi nu-şi exteriorizează anumite stări şi atunci acelea se adună şi se tot adună…
 
 În ceea ce priveşte inferioritatea, ea poate fi cauzată de faptul că persoana în cauză nu se simte destul de frumoasă, de atrăgătoare, de inteligentă, de spontană şi lista poate continua…
 
  Inferioritate putem întâlni şi datorită job-ului zilnic unde venim în contact cu persoane foarte educate sau oameni cărora le lipseşte cu desăvârşire bunul simţ. Şi aici intervine încrederea. Încrederea pe care trebuie să o ai în propria persoană, în valoarea ta.
Cu alte cuvinte, apatia te distruge mişeleşte şi măcar la al treilea cântat al cocoşului să se trezească şi badea Ilie şi să-şi dea seama ce are de făcut 🙂