Arhive

All posts for the month Decembrie 2012

Defect!

Published 26 Decembrie 2012 by myroxa

   Cum ar fi să ne putem opri sentimentele atunci când vrem?

 Ştiţi că circula o poză acum ceva vreme cu feelings on – feelings off. Adică să avem un buton şi când apăsăm să nu mai resuscităm nimic din trăirile noastre sufleteşti.

Poate că ar fi totul nemaipomenit dacă nu ar apărea, în cele din urmă, adicţia sexuală şi dependenţa de alte lucruri, astea fiind aduse la suprafaţă de fapt de frustrare, neîmplinire, sentimentul de vinovăţie şi nu în ultimul rând de frica de noi înşine.

De cele mai multe ori alegem să îi pedepsim pe cei care ne sunt aproape sau chiar pe noi înşine. Şi de ce am face asta? Unde ne mai este instinctul de conservare?

 Ne dorim cu toţii să fim fericiţi şi, indiferent de ceea ce ne dorim şi căutam, fericirea este, într-un fel sau altul, scopul de dincolo de orice alt scop. În zona de dezvoltare personală, au apărut o mulţime de cărţi despre cum să fii fericit gândind pozitiv.

Nu o să bat apa în piuă, poate unele sunt bune, poate nu. Cert este totuşi că suferinţa şi neîmplinirea sufletească există şi atunci când se ajunge la aşa ceva este bine să ştii ce ai de făcut.

Un psiholog m-a învăţat despre oprirea imaginilor.

Când rememorezi trecutul, faci imagini despre: oameni, întâmplări, evenimente.

Practic acelaşi lucru se întâmplă şi când te gândeşti la viitor. Doar că acolo este cum va fi: evenimentul, întâmplarea, etc.
Problema e când rulezi prea mult acelaşi lucru şi în mod special când imaginaţia ta proiectează lucruri negative: certuri, nereuşite, probleme, şicanări …

Cum opreşti imaginaţia când aceasta o ia pe panta negativă? Şi aici intervine tehnica imaginilor.

În funcţie de intensitatea evenimentului pe care îl rulezi, imaginile sunt undeva în faţa ta … mai mari, mai mici …

Se pare că în mintea umană imaginile proiectate sunt mai mari atunci când problema ne apasă sau este foarte recentă. Odată cu trecerea timpului şi cu vindecarea, să spunem, ele devin din ce în ce mai mici.

O altă tehnică pe care am amintit-o în altă scriere de-a mea este cea a respiraţiei şi a poziţiei. În momentul în care eşti încărcat şi tragi aer în piept, cât de puternic poţi tu, nu este nimic anormal dacă te podideşte plânsul.

În ceea ce priveşte poziţia, cu cât stăm mai cocoşaţi, mai strânşi, cu atât ne închidem mai mult în noi. Poziţia corpului trebuie să fie întotdeauna dreaptă.

O să închei reîntorcându-mă la sentimente şi emoţii.

Până la urmă ce sunt stările, gândurile, emoţiile şi sentimentele noastre? Sunt efecte ale unor cauze.

 Dacă ne-am opri din a mai acţiona asupra efectelor şi ne-am concentra asupra cauzei, poate că am reuşi să trăim o viaţă echilibrată, cu bune şi cu rele.

Stay still…doesn’t hurt…

Published 17 Decembrie 2012 by myroxa

În general, când vine vorba de dragoste, lumea spune că nu există. Cică ar fi doar ataşamentul sau senzaţia de ataşare..cel mult.

Psihologii au menţionat că iubirea, mai bine spus – îndrăgosteala- ar ţine aproximativ doi ani, menţionând eliberarea acelor endorfine care ne fac să vedem numai norişori roz si pufoşi, elefanţei şi ce mai vreţi voi. Desigur că ne-am dori ca să păstrăm acea senzaţie de „fluturi în stomac” cât mai mult timp, însă organismul nostru, sub presiunea acelor endorfine, ar ceda. Aşa că totul pe lumea asta are un rost, chiar şi cel mai mic detaliu …

A te ataşa de cineva nu cred că este o problemă atât de gravă, până la urmă te ataşezi şi de un animal pe care îl aduci în casă. Cred că nivelul de ataşament produce, în cele din urmă, „dezastrul”. Până la urmă suntem oameni, fiinţe care au sentimente şi trăiri, altfel totul ar curge pe lângă noi fără a lăsa cea mai mica amprentă. Totul ar fi fad.

Suntem născuţi cu un set de predispoziţii native în a ne lega de persoanele din jurul nostru. Până la urmă, ataşamentul este o legătură emoţională faţă de un anumit individ. Şi nu numai.

Când vorbim de ataşamentul în relaţia de cuplu includem şi dragostea, atât cea pasională, cât şi cea normală, de convieţuire. Pentru că, până la urmă, noi- oamenii- iubim oamenii. Ei sunt însă şi principala cauză a suferinţelor noastre. Şi uite aşa apar tulburările şi boala.

Un ataşament sufletesc poate genera iubire şi forţă, dar poate duce şi la multă suferinţă şi tristeţe. Şi aici putem vorbi despre relaţia “implicată” – în care o persoană se simte legată de un om, dar trăieşte în relaţie dependent şi nefericit; cu toate acestea nu reuşeşte să se rupă.

Cea mai buna cale de a ieşi dintr-o relaţie implicată este ca întotdeauna să ne privim pe noi înşine şi să ne gândim la ce anume ne face fericiţi şi ne este benefic.

După cum spuneam, noi oamenii, ne ataşăm prea repede de lucruri, de oameni, de orice. Asta nu ar fi deloc un lucru greşit dacă am şti exact care ne sunt aşteptările şi poate dacă pe lumea asta nu ar exista atâta frustrare. Dar cum există, cel mai ades sfârşim prin a ne linge rănile. Şi uite aşa ataşamentul se transformă în iluzie, iluzia fericirii.

Ataşamentul cere multe…

De ce?? Pentru că ataşamentul vine întotdeauna însoţit de teamă. Teama de a pierde alte persoane, teama de a pierde acceptarea altor persoane, teama de a pierde încet sentimentele pe care le purtăm faţă de cel/cea de lângă noi.

Dezamăgirea

Published 11 Decembrie 2012 by myroxa

Se spune că dezamăgirile apar din cauza aşteptărilor neîndeplinite. Şi nu numai atât, poate că aşteptările sunt nerealiste şi atunci ..

Este de preferat să nu ajungi la dezamăgire. Dar se întâmplă. Dintr-un motiv sau altul, la un moment dat, te dezamăgeşte ceva sau cineva.

Unele persoane tind să învinovăţească pe alţii pentru eşecul lor. Alţii nu învinovăţesc, însă se închid în carapacea lor şi mai ies Dumnezeu ştie când.

În fond, nu există dezamăgiri mai mari sau mai mici. O dezamăgire rămâne dezamăgire, indiferent care a fost obiectul ei. Ele sunt împărţite în mai mari sau mai mici- nu după intensitatea lor, ci după timpul necesar pentru recuperare. Îţi revii mai repede sau mai puţin repede – iată sensul pentru „mai mare” sau „mai mică” în cazul dezamăgirilor. Şi atunci trebuie să-ţi cântăreşti din nou aşteptările.

Importante sunt şi constructivismul şi eliminarea negativismului.

Eric Hoffer spunea că dezamăgirea este un fel de faliment. Falimentul sufletului.

Omul de rând stă şi se întreabă de unde apar dezamăgirile şi unde mai exact greşeşte. Unii îşi ridică un fel de zid astfel încât aproape nimic să nu mai ajungă la ei. Dar e bine aşa? Pentru că făcând asta riscăm să nu mai trăim. Riscăm să ne închidem în acel bol de sticlă ca într-o carantină aşa.

Dezamăgirea vine, de cele mai multe ori, din temeri. Ar fi total aiuristic să spun că nu trebuie să ne temem de nimic. Este în firea noastră să avem frici pentru că până la urmă ce suntem?

Şi normal că dezamăgirea se poate răsfrânge pe mai multe sectoare ca orice altceva: dezamăgire din dragoste, dezamăgire la locul de muncă, dezamăgirea de către un prieten sau o persoană dragă sau sau sau.. dezamăgire faţă de propria-ţi persoană.

Unele frustrări îşi au rădăcina chiar în copilărie. Vă mai aduceţi aminte că atunci când ne supăram părinţii, aceştia nu o dată spuneau:” Suntem dezamăgiţi de tine!”? Şi uite aşa motoraşul nostru numit creier înregistrează tot şi cauzează apoi.

Dezamăgirea se traduce şi prin nemulţumire atunci când aşteptările noastre sunt mai mari decât realitatea. De multe ori ramâne întrebarea:” Dacă am fi procedat altfel s-ar fi ajuns tot aici?”