Arhive

Toate articolele pentru luna Ianuarie 2013

Povestea brăţării roşii

S-a publicat 29 Ianuarie 2013 de myroxa

Eh, să mai stăm şi la poveşti …

Pun pariu că nu o dată v-aţi întrebat care este treaba cu firul roşu de care se agaţă diverse bijuterii de la mâna femeilor. Care este rostul sau mai bine spus care este povestioara?

Brăţara, de fapt, este o bijuterie Kabbalah, şnurul roşu fiind considerat un dar divin ce provine de la mormântul mamei Rachela (nu ştiu cine este, am citit şi eu despre).

Potrivit unei tradiţii, un şnur roşu se înfăşoară la mormânt de şapte ori, devenind astfel sacru şi cu puteri tămăduitoare, vindecând pe oricine îl poartă la mână.
De şapte ori în jurul mormântului semnifică cele şapte zile în care Dumnezeu a creat lumea, iar culoarea roşie simbolizează sângele Rachelei. Se crede că şnurul roşu oferă protecţie celor care au nevoie, prosperitate celor săraci şi copii femeilor infertile.

Această brăţară se mai poartă şi pentru deochi căci se ştie că mai ales în luna martie purtarea unui articol/obiect roşu combate deochiul şi farmecele.

Potrivit altor credinţe şi scrieri, roşul cică ar înlătura energiile negative. Şi avem aşa: turcii ţin la intrarea în casa şi în bijuterii „nazar boncuk”, iar popoarele arabe au “hamsa”, mâna Fatimei, fiica profetului Mohamed.

În ceea ce priveşte deochiul, aduceţi-vă aminte că de foarte multe ori am zărit un şnur roşu la mâna copilaşilor nou născuţi. Deci ideea este întâlnită şi în cultura noastră.

În timp însă, ideea brăţării roşii a luat şi altă amploare şi ea a ajuns să fie purtată doar ca simplă bijuterie. Roşul a fost înlocuit şi de alte culori, am văzut pe mov, negru, albastru şi alte nuanţe.
În felul acesta, brăţara a început să capete şi alte interpretări. De ea se agaţă diverse bijuterii din aur, argint, cristale, bănuţi sau pentru dubla protecţie – mâna Hamsa.

La noi purtarea ei era sinonima cu „make a wish”.

Eu cunosc o altă poveste care mi se pare mult mai drăguţă. Se spune că şnurul roşu ar simboliza iubirea şi aceasta se poartă pe mâna stângă (eu fiind stângace, am purtat-o mult timp pe mâna dreaptă). Potrivit poveştii, un bărbat trebuie să-ţi facă un nod, iar tu o vei purta până când aceasta ţi se va rupe, moment în care ZBANG! Cică te-ar pocni iubirea aia oarbă.
Dar ce te faci când doi bărbaţi îţi fac nod, că erau ambii prezenţi într-un local, cum a fost la mine? :))
Păi am desfăcut-o şi l-am pus pe bărbatul cu numărul 3 să mi-o înnoade din nou :-D. Mi s-a rupt de vreo trei ori, i-a pocnit pe alţii iubirea faţă de mine, pe mine mumu în schimb.. ;))  Aşa s-o manifesta la mine :))

Sfârşind cu gluma, până la urmă nu este vorba decât de efectul psihic de inducere a autosugestiei şi cam atât. Ca un efect placebo că ştiţi ce e aia. Până la urmă este doar un talisman sau nici măcar atât, un obiect drăgălaş, dar cu siguranţă că povestioarele sunt frumoase 🙂

Anunțuri

S-a publicat 21 Ianuarie 2013 de myroxa

” Stau ghemuită în pat şi privesc la cearşafurile mototolite care miros încă a noi pentru că acum câteva minute încă mai existam …

Mă ridic şi încep să mă învârt prin cameră şi să-mi mut privirea în diferite colţuri. Îmi cad ochii pe o scrumieră în care zac două ţigări: una ce poartă urme de ruj şi una stinsă în grabă înainte să trânteşti uşa..
Apoi văd o glastră cu un trandafir uscat ce zace ca o vrăjitoare …

Încerc să caut încă dovezi ale existenţei tale şi dau de o sticlă de parfum aproape goală ce poartă mirosul trupului tău. Mă las pe vine şi mă sprijin de un perete privind în gol. Ai crede că mă gândesc la tine dacă m-ai vedea ..doar că mă simt pustiită, parcă a rămas doar ambalajul, iar sufletul meu a luat-o la goană pe străzi.

Aş vrea sa rămâi undeva acolo, într-un colţ al creierului meu, să te ţin prizonier şi ascuns şi să nu mă mai gândesc niciodată la tine.. aşa ca o pedeapsă. Mă gândeam că nălucile nu există, mă gândeam că sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre bogate, dar tu eşti dovada vie că eşti real şi că mă bântui.

Mi-e frică. Şi nu mi-e frică pentru că te voi pierde, mi-e teamă că te vei întoarce şi nu-ţi voi putea spune nu. Mi-e frică să nu-mi iei de fiecare dată o bucăţică din mine până nu va mai rămâne nimic.

Ma întorc în pat, dar iau cu mine şi o ţigară şi un pahar pe jumătate gol de şampanie trezită. Privesc fumul care se ridică înspre tavan împreună cu amintirile mele fericite pe care le-ai smuls parcă de la locul lor într-un mod care îmi provoacă durere. Toate se rotesc prin faţa ochilor mei de ai zice că m-am îmbătat. Apoi mă bântuie un gând, mă bântuie acel gând că sunt proastă pentru că ştiu că eşti toxic şi totuşi am comportament de catâr. Privesc pentru ultima oară telefonul, apoi mă dau jos din pat şi îl scot din priză. Mă duc la şifonier, îmi trag în grabă nişte blugi pe mine, înhaţ un tricou şi ies. Am nevoie de aer. Proaspăt.”

Oare câţi/câte dintre noi s-au confruntat cu momentele astea? Este doar un clişeu, dar întâlnit atat de des…

Cai verzi pe pereţi

S-a publicat 14 Ianuarie 2013 de myroxa

  Azi o să scriu mai ciudat decât de obicei şi asta poate pentru că nu mai am foarte multe idei, poate pentru ca sunt plictisită şi nu am nici un chef de nimic..

 Aşa încât o să scriu despre mine. Sunt plictisită. Şi nu numai atât, cred că m-am pierdut pe undeva şi nu mai reusesc să adun toate bucăţelele ca să le pun la loc.
Ce face un om ca să ajungă în starea asta? Adică ce îl aduce aici? Şi să nu mă înţelegeti greşit că nu mă plâng. Am la cine în caz de urgenţă, nu la voi. 🙂

 Potrivit capului meu, omul ajunge în starea asta când este scârbit de anumite lucruri sau persoane, când în jurul lui se creează o monotonie din aia luuuungă şi deasă sau în urma unor alegeri greşite care nu numai că te fac sa îţi pierzi timpul, dar îţi mănâncă şi neuronii sau îţi distrug încrederea în minunaţii bipezi.
Am scris despre monotonie şi cică cum să ieşi din ea căcălău, Maria Ta, aşadar acum o să mă apuc să-mi citesc deşteptele-mi poveţe …poate ies şi eu la lumină.

 Cred că ce scriu azi e un semn de exclamare asupra oricărei persoane care mă citeşte:”Nu mă suna că nu mai vreau să ştiu de problemele tale, nu încerca să mă scoţi din casă că nu ştiu câte şanse ai şi nu mă stresa foarte tare!” :))
Şi ca o ciudăţenie haioasă aşa, citeam pe net: „Remedii stare proastă. Sună la….” :))

Cică diferenţa între stresul cotidian şi o pasă proastă ţine de pesimismul cu care sunt privite toate lucrurile din jur şi lipsa de perspectivă. Hmm.. oare? Sau pentru că nu am fumat şi îmi vine să strâng de gât pe cineva?? Sau poate e astenie de…iarnă!!

Am citit astăzi, printre picături, ceva. Am citit despre tristeţea fără motiv. Un anumit sfânt zicea că uneori suntem cuprinşi de o angoasă subită şi fără cauză, dar când era mai interesant, a început să vorbească despre demoni şi mi-a trecut de toate.
Cică invazia unui sentiment de tristeţe în suflet este, de altfel, unul din efectele cele mai imediate ale acţiunii diabolice. Ferească Sfântu’, da’ posedată nu sunt!
Pot spune însă, cu mâna pe inimă, că patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării. Aceasta e una dintre manifestările ei deosebit de grave. Tristeţea, din toate motivele de pe lumea asta, poate fi considerată o boală a sufletului. Da’ tristă nu sunt!
Am găsit un alt termen totuşi, ăsta s-ar numi acedia sau akedia (că provine de la greci) şi ar fi o stare vecină cu tristeţea, un fel de „lasă-mă să te las”.

 Acedia corespunde cu siguranţă unei anumite stări de lenevie şi unei stări de plictiseală, dar şi de dezgust, de aversiune, de oboseală şi, de asemenea, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lâncezeală, de nepăsare, de toropeală, de somnolenţă, de apăsare a timpului, ca şi a sufletului, acedia putând chiar să-l împingă pe om la somn fără să fie obosit cu adevărat. Există în acedie o insatisfacţie vagă şi generală. Omul, în momentul în care se află sub imperiul acestei patimi, nu mai are poftă de nimic, găseşte orice lucru fad şi insipid, nu mai aşteaptă nimic de la nimeni. Deci pe-aici sunt!

Walls

S-a publicat 8 Ianuarie 2013 de myroxa

  Şi dacă astăzi aş scrie despre măşti sau despre…pereţi albi şi goi?

 Se spune că o mască ne arată mult mai multe decât o faţă pentru că are trăsăturile mai pronunţate. Sau cică să-i dăm omului o mască pentru a afla cine este el de fapt.
 Masca păcăleşte spectatorul doar prin definiţia ei, să zicem. Adică te face să crezi şi să vezi ce vrea personajul din spatele ei.

 Ele, adică măştile, ascund un fel de dedublare a sinelui şi toţi ştim că au fost purtate încă din cele mai vechi timpuri. Romanii le purtau când făceau diversele orgii, ele fiind doar un mijloc pentru îndeplinirea nevoilor personale. Un jefuitor de bănci îşi pune o cagulă în spatele căreia îşi ascunde identitatea.

Dar nu scriu despre asta aici, ci despre oamenii obişnuiţi, oamenii cu care venim în contact zi de zi. Poate masca este purtată pentru a ne ascunde anumite frustrări, frici, poate pentru că nu suntem mulţumiţi de propria persoană..

 Povara unei măşti aduce cu sine nefericire şi frustrare întrucât este greu de întreţinut şi necesită multă energie şi efort. Cel care o poartă ajunge să se înstrăineze de el, iar în cele din urma se va simţi trădat, fals, ineficient,  incomplet şi uneori poate chiar ipocrit. Poate, la un moment dat, va ajunge să-i fie teamă de a mai fi el însuşi. E ca şi cum am sta la închisoare o perioadă, apoi ţi-e frică de nou, de libertate şi de surprizele pe care ţi le poate oferi viaţa.

 V-aţi pus vreodată întrebarea de ce ne simţim mai bine într-un cerc restrâns de prieteni, prieteni buni?
Acolo nu trebuie şi nu va trebui niciodată să ne prefacem, acolo suntem noi şi…atât. Desigur că la un moment dat toţi purtăm măşti, important e însă cât timp facem asta.

 Măştile desfigurează. Cu toate astea, mie îmi place de mor Veneţia. Fiecare mască purtată parcă fură puţin câte puţin din persoana din spatele ei şi îmi place să observ. Desigur necunoscând persoanele în cauză, impactul nu este atât de mare.

 Mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă asemenea măşti ar fi doar externe. Adică să nu ne atingă sufletul, să jucăm doar un rol de o oră sau două după care le dăm jos şi uităm. Ar aduce zâmbete şi nu frustrări şi ar aduce mai multă lumină atât în ochii tăi cât şi în ochii celui de lângă tine..

http://thoughtcatalog.com/2013/falling-into-him/ Falling into him

S-a publicat 3 Ianuarie 2013 de myroxa

It’s like coming out of a fog.

The road that leads to the house in which I grew up is always foggy after 9 p.m. It’s something about the land, the farm, the pond and the cold Maine winters that leave a thick layer of mist at car level. The street is hilly, reaching various high and low points as it winds toward my grandfather’s farm. The highest views from the street are crisp, clear. At the tallest part, you can see all the way to Mount Washington through the tree tops. At the lowest point, the fog is thick and misleading. The road is hardly visible beneath the layer of brume, often hiding mother deer and their children just trying to get home.

When it happens, it changes quickly. Suddenly, you are surrounded by it. The moisture in the air is like velvet, covering your car windows and obscuring your headlights. Occasionally, fellow headlights meet you halfway and you are certain that if it had been a little foggier, or if you had been playing a little less attention, the two cars might have interacted differently. Then, as if a giant vacuum sucks it up, you are free from it. It is suddenly gone and you can see into the neighbor’s yard. You can look up and see the stars that hang over old cornfields. The fog is gone, as if it never existed. As if it didn’t have you holding on to your steering wheel a little too tightly. This thing that blinded you, that took away your confidence and familiarity, is now gone. It was there and now it isn’t. You think, “What was I so worried about? What was so important?”

_____

I found myself falling into him rather than in love with him. My conversation topics slowly changed, relating to his interests and desires. We would talk about his friends and his job and how much he hated my hometown. My friends slowly stopped coming around as much, partly because they didn’t care for him and partly because I stopped inviting them. He was so much sweeter to me when we were alone.

Always a night owl, a creative-in-the-dark type, I was suddenly going to bed earlier, waking up earlier, napping more, because he did. I would leave work early to see him, taking extended lunch breaks from the office to lie in bed and talk about adventures we’d been on before we met. When he was in the mood, we would play hooky together and drive up the coast. He would drive and I would steal his iPhone to play whatever music the internet suggested. We would get lost together. We would drive down unknown roads and find ourselves on private property with the most impressive views of the ocean. When he wasn’t in the mood, he would refuse to take the day off to spend my birthday with me.

He runs hot. When we slept he would envelope me, his warm skin against mine, which is always cold. His arms, legs, chest, neck would wrap around me. He would whisper me secrets that he had never told anyone, not his sister or his best friend or the people before me, and I would press my frozen toes against his body to see his reaction. When he was mad at me, he would turn away. He would lie on his side and take his warmth away, as if physical closeness was only a reward for my good behavior — for being a good girl. I would shiver, alone on my side of his uncomfortable bed, and slowly begin to scratch the back of his head until he would let me be warm again. I would wake up and feel an overwhelming sense of shame; in my desire to stay warm I had somehow let my mother and her mother down. That sense of shame would follow me home in the morning when he would drop me off. It would linger as he’d kiss me goodbye and tell me to have a good day. It would follow me to my room and stick with me as I got ready, even through my morning shower. Sometime in the mid afternoon, the feeling would disappear. I would make it home and change and cook dinner. He would pick me up because he didn’t like to stay at my house very much and in the morning I would wake up feeling exactly the same.

_____

A fugue state is characterized by amnesia for personal identity. A person loses parts of their personality — their memories, their individuality. Some or all of a person’s identifying characteristics disappear temporarily. Unlike most other forms of amnesia, dissociative fugue is not caused by brain damage. It is a psychological state, triggered by somewhere, something or someone.

Many times, a fugue state is completely undiagnosed until the person emerges from the dissociative disorder and is able to remember their true identity.

_____

I sat on my couch. My bare feet pushed against the old, yellow leather. These couches had followed me from childhood to adulthood, a gift from my parents when moving to my first post-college apartment. I was calm and collected; I was numb.

I gave him the easiest out, “If you don’t want to be with me, don’t. I’m not keeping you. We can end this now.” His body recoiled, like an injured animal. He asked if I was going to break up with him.

That night he held me and told me all of the things he liked about me. “You are confident. You are smart. You are beautiful.”

I was having trouble remembering the girl he was describing.

Between every compliment he would kiss my face. The last one was, “You are forgiving.”

_____

At the lowest point, the fog is thick and misleading. The road is hardly visible beneath the layer of brume. You find yourself slowing down, changing plans, just to get through it in one piece. Even the most confident drivers are rocked by the severity and onset of it all. You make slight adjustments, dim your lights, pull over, but nothing seems to work.

_____

Half a year later we sat in his car in the rain. When I was done with what I needed to say I realized that I had been yelling, as if someone or something inside of me was trying every way possible to get free.

He looked ahead as I spoke. After a few minutes he sharply turned his head toward me and said, “What part of how I treated you ever made you think that I cared about you?”

Then, as if a giant vacuum sucks it up, you are free from it. It is suddenly gone and you can see into the neighbor’s yard. You can look up and see the stars that hang over old cornfields.

I looked back at him.

This thing that blinded you, that took away your confidence and familiarity, is now gone. It was there and now it isn’t. You think, “What was I so worried about? What was so important?”