Cai verzi pe pereţi

S-a publicat 14 ianuarie 2013 de myroxa

  Azi o să scriu mai ciudat decât de obicei şi asta poate pentru că nu mai am foarte multe idei, poate pentru ca sunt plictisită şi nu am nici un chef de nimic..

 Aşa încât o să scriu despre mine. Sunt plictisită. Şi nu numai atât, cred că m-am pierdut pe undeva şi nu mai reusesc să adun toate bucăţelele ca să le pun la loc.
Ce face un om ca să ajungă în starea asta? Adică ce îl aduce aici? Şi să nu mă înţelegeti greşit că nu mă plâng. Am la cine în caz de urgenţă, nu la voi. 🙂

 Potrivit capului meu, omul ajunge în starea asta când este scârbit de anumite lucruri sau persoane, când în jurul lui se creează o monotonie din aia luuuungă şi deasă sau în urma unor alegeri greşite care nu numai că te fac sa îţi pierzi timpul, dar îţi mănâncă şi neuronii sau îţi distrug încrederea în minunaţii bipezi.
Am scris despre monotonie şi cică cum să ieşi din ea căcălău, Maria Ta, aşadar acum o să mă apuc să-mi citesc deşteptele-mi poveţe …poate ies şi eu la lumină.

 Cred că ce scriu azi e un semn de exclamare asupra oricărei persoane care mă citeşte:”Nu mă suna că nu mai vreau să ştiu de problemele tale, nu încerca să mă scoţi din casă că nu ştiu câte şanse ai şi nu mă stresa foarte tare!” :))
Şi ca o ciudăţenie haioasă aşa, citeam pe net: „Remedii stare proastă. Sună la….” :))

Cică diferenţa între stresul cotidian şi o pasă proastă ţine de pesimismul cu care sunt privite toate lucrurile din jur şi lipsa de perspectivă. Hmm.. oare? Sau pentru că nu am fumat şi îmi vine să strâng de gât pe cineva?? Sau poate e astenie de…iarnă!!

Am citit astăzi, printre picături, ceva. Am citit despre tristeţea fără motiv. Un anumit sfânt zicea că uneori suntem cuprinşi de o angoasă subită şi fără cauză, dar când era mai interesant, a început să vorbească despre demoni şi mi-a trecut de toate.
Cică invazia unui sentiment de tristeţe în suflet este, de altfel, unul din efectele cele mai imediate ale acţiunii diabolice. Ferească Sfântu’, da’ posedată nu sunt!
Pot spune însă, cu mâna pe inimă, că patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării. Aceasta e una dintre manifestările ei deosebit de grave. Tristeţea, din toate motivele de pe lumea asta, poate fi considerată o boală a sufletului. Da’ tristă nu sunt!
Am găsit un alt termen totuşi, ăsta s-ar numi acedia sau akedia (că provine de la greci) şi ar fi o stare vecină cu tristeţea, un fel de „lasă-mă să te las”.

 Acedia corespunde cu siguranţă unei anumite stări de lenevie şi unei stări de plictiseală, dar şi de dezgust, de aversiune, de oboseală şi, de asemenea, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lâncezeală, de nepăsare, de toropeală, de somnolenţă, de apăsare a timpului, ca şi a sufletului, acedia putând chiar să-l împingă pe om la somn fără să fie obosit cu adevărat. Există în acedie o insatisfacţie vagă şi generală. Omul, în momentul în care se află sub imperiul acestei patimi, nu mai are poftă de nimic, găseşte orice lucru fad şi insipid, nu mai aşteaptă nimic de la nimeni. Deci pe-aici sunt!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: