Arhive

Toate articolele pentru luna Februarie 2013

Mariajul cică..

S-a publicat 28 Februarie 2013 de myroxa

Eu cred că am mai atins la un moment dat subiectul ăsta, dar m-am gândit să mai bat moneda puţin că asa e omul încăpăţânat care nu înţelege..:D

Şi am să zic aşa: mariajul este fericita concluzie a unei relaţii…sau nu :-))

Am citit o grămadă de articole şi m-am amuzat copios. Unul zice aşa: „Dacă la începutul mariajului totul este lapte şi miere, să nu crezi că asta va dura o viaţă întreagă ..”. Bun aşa, te-ai luat, după o perioadă eşti f…!
Dar până la urmă de unde ştii treaba asta, poate ieşim din tipare şi suntem fericiţi de numa’ numa’??

Altă abureală: mariajul este bun pentru sănătate şi wow :” Nouă semne că mariajul ţi-e în pericol!!”

Alţii spun că mariajul ar afecta libidoul (!) deşi e vorba de obişnuinţă.. cu căsătorie sau fără, alţii cu concepţii mai învechite spun că dacă nu te căsătoresti, trăieşti în păcat şi fel de fel. Ca o paranteză aşa… înseamnă că sunt „predispusă la focurile iadului” :))

Ca să nu mai ţopăi pe concluziile altora, nu sunt nici pro, dar nici contra mariaj, ci doar militez pentru a face ceea ce te mulţumeşte. Evident că la fiecare persoană totul se manifestă altfel.
Eu, de exemplu, am luat-o pe contrasens..ca să zic aşa. La cinci ani îmi făceam bagajul că vroiam să mă mărit cu iubitul meu de la grădiniţă şi dragul de tata, la lamentările mamei, a ridicat o sprânceană şi a început sa împacheteze cu mine, la 23 de ani am fugit că mă înspăimânta rău ideea unei căsnicii, iar acum nici nu vreau să aud despre asta.

Mă zbârlesc când personajele de sex feminin mă întreabă pe la muncă: „Te-ai măritat? Când faci copii?” deşi eu mă aflu doar în trecere să las o amărâtă de condică sau să iau nişte rezultate, şi nicidecum să le dau raportul.

Cred că poţi fi fericit şi de unul singur, cred că poţi fi fericit şi în doi fără un petic de hârtie care să-ţi confirme ceea ce tu cunoşti deja sau o poţi face şi cu patalama la mână dacă te simţi mai bine. Dar dacă ajungi la acel punct critic, nu te mai salvează nici cinci hârtii şi nu mai poţi resuscita ceva care s-a ofilit.

Cred că o relaţie poate fi perfectă(noţiunea de „perfect” fiind foarte abstractă) fără a ţine cont de regulile şi aşteptările celor din jur. Spun „perfect” că poate perfect e exact ceea ce ei îşi doresc şi sunt fericiţi în fiecare zi împreună oricum ar fi şi orice ar putea asta să însemne. Poate chiar şi atunci când se ceartă sunt fericiţi.

Eu nu-mi doresc decât să-l găsesc pe cel cu care voi putea alcătui un întreg sinonim cu fericirea. Să îmi găsesc partenerul lângă care fiecare trezire va fi o plăcere. Să îmi găsesc zâmbetul care îl completează pe al lui. Indiferent de o amărâtă de hârtie şi de ideile preconcepute ale celor din jur.

Anunțuri

Jumătate

S-a publicat 21 Februarie 2013 de myroxa

Se zice că fiecare are o jumătate sau cum se spune: „Ce e al tău, e pus deoparte”.

Cum îţi dai seama care este? Sau dacă nu-ţi poţi găsi jumătatea ta de suflet pentru ca a întâlnit-o altă jumătate? Dacă jumătatea ta s-a înşelat când a făcut alegerea? Şi dacă şi eu mă voi înşela cu cineva pe care îl voi considera jumătatea mea, dar nu este? Şi dacă ” jumătatea mea” şi-a găsit jumătatea??

Prea mulţi de „dacă”.

Eu nu cred că fiecare are o jumătate. Noi suntem un întreg, nu suntem o jumătate de persoană la care să ne fie alipită o altă jumătate ca să putem funcţiona.

Poate că da, ca să mă exprim metaforic, avem mai multe posibilităţi, ” jumătăţi” ca să folosesc acelaşi termen deşi nu-mi place. Adică avem mai multe opţiuni, ne-am potrivi cu un anumit număr de oameni, am avea cam aceleaşi afinităţi.

Şi dacă îţi ratezi „sufletul pereche”, vei da, poate, la colţ de un alt suflet pereche şi o să încropiţi ceva până la un moment dat. Apoi fiecare dintre noi va alerga în căutarea altui suflet pereche. „Much trouble in the future”, este?

Pe lângă faptul că nu cred în „jumătăţi”, nu cred nici în soartă. Adică eu cred, dar doar pe sfert, să zicem. Nu cred în afirmaţia:”Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”.

Nu e ca şi cum, la naşterea ta, ar veni(ca în poveşti) trei ursitoare. Prima e bine dispusă şi îţi va ura succes, bani mulţi şi împliniri materiale. A doua, după un chef de seara trecută şi trei cafele la bord, îţi urează şi ea să o întâlneşti pe Ileana Cosânzeana, dar uită să-ţi spună şi de isteriile pe care le face din când în când. Şi ajungem şi la a treia care este într-una din zilele alea şi îţi zice că o să crăpi la 30 de ani.

Eu cred că soarta se schimbă la fiecare pas pe care îl facem, în urma fiecarei acţiuni pe care o generăm, ea nu se află acolo, bătută în patru cuie. Până la urmă, nu suntem decât nişte făpturi efemere care se mişcă într-o dezordine teribilă pe această planetă. Până şi furnicile sunt mai organizate decât noi.

Poate suntem doar atomi ce se mişcă aleatoriu. Sau poate că suntem, asemeni teoriei lui Platon, jumătăţi ale aceleiaşi fiinţe şi dragostea noastră e mai mult decât o simplă unire între doi oameni care, pentru a nu mai fi singuri,  s-au adunat unul cu celălalt în acelaşi spaţiu. Dar asta e contrar a tot ceea ce cred eu.

Cred însă că toate lucrurile petrecute în trecut, care la un moment dat au durut, au o noimă şi nu sunt făcute decât pentru a învăţa ceva. Privesc înspre trecut şi înţeleg azi şi acum lucruri care, atunci cand s-au petrecut, m-au facut să mă întreb, cu disperare în glas: „De ce eu?!”  Mi-e ciudă că nu am întâlnit mai demult oamenii pe care îi iubesc astăzi.

Un alt motiv pentru care nu cred în destin sau soartă, cum vreţi voi să-i spuneţi, este acela în care îmi spun că viaţa e pe apucate şi că cei care au tupeu şi întind primii mana primesc mai mult decât aceia care stau, timizi şi politicoşi, deoparte aşteptându-şi rândul. Şi, oscilând între a crede şi a nu crede în destin, îmi trece viaţa, pe un traseu pe care nu l-am ales eu. Drumul mă duce el singur, iar eu mă supun şi mulţumesc, în fiecare seară, pentru minunile, lecţiile şi trăirile care mi-au fost date, şi pentru suferinţele care mă fac să înţeleg mai mult, să învăţ mai mult şi să fiu azi mult mai bună decât ieri.

Fidelitate

S-a publicat 13 Februarie 2013 de myroxa

  

  Cât de importantă este fidelitatea pentru tine sau, mai exact, cât de importantă este fidelitatea în general? Oare este temelia unei relaţii sau doar o părticică care îşi are importanţa ei mai mică sau mai mare, după caz?

  Pentru mulţi, fidelitatea reprezintă coloana vertebrală a dragostei, alţii în schimb vor variaţii ca în final să se întoarcă la ceea ce iubesc de fapt; infidelitatea combate astfel plictiseala…

  Întrebarea mea este următoarea: oare fidelitatea (şi astfel ajungând la monogamie) este o stare naturală sau pur şi simplu ceva artificial, un fel de construcţie, o idee în care nu cred prea mulţi, dar se fălesc şi asta pentru că aşa dă bine?

  Eu ştiu că omul, prin natura sa, nu este monogam, deşi eu îmbrăţişez fidelitatea şi merg pe drumul: „stau cât îmi este bine, apoi dacă apar alte dorinţe, fiecare îşi vede de drumul şi treaba lui ..”

  Monogamia ne este vârâtă sub nas  încă din vremea copilăriei( exemplu: Făt Frumos care o iubeşte pe Ileana lui şi …şi…şi …ca mulţi alţii, trăiesc fericiţi pââână la adânci bătrâneţi). Desigur că aici nimeni nu mai pomeneşte de scandalurile dintre ei, de farfuriile cu care Ileana aruncă după prinţ sau îl ceartă că nu a dus gunoiul.

Deci întorcându-mă la ideea mea de monogamie, aceasta ni se inoculează ca un lucru firesc. Uitându-ne însă la câteva exemple dezonorante din societate( hai să zicem scandaluri în presă ce au ca bază infidelitatea) ceva se clatină.

  Ca o paranteză aşa, am citit ceva şi anume despre ceea ce a fost dinainte de monogamie. În urmă cu câteva milioane de ani, Homo erectus, strămoşul omului, a renunţat la sistemul de înmulţire tipic gorilelor, în care un mascul alfa se lupta cu alţi masculi pentru a câştiga accesul la un grup de femele. În locul acestuia, Homo erectus a trecut la un model în care cei mai mulţi dintre masculi aveau acces la femele.

 Ceea ce vreau să subliniez, de fapt, este că monogamia este un fenomen extrem de rar întâlnit în rândul mamiferelor. Întorcându-mă la om, am mai citit şi că părţile erogene ale femeii şi bărbatului sunt mai mari decât ne-ar trebui de fapt (dar asta e o altă discuţie despre care probabil că voi scrie cândva).

   Monogamia nu caracterizează nici un primat ce trăieşte în grupuri şi interacţionează social des. Dacă oamenii au trăit timp de milioane de ani  în grupuri poligame, când am adoptat monogamia ca un principiu de organizare socială? Toate dovezile par să indice că monogamia este un produs rezultat în urma culturalizării.

Poate că bărbatul, pe măsură ce a trecut timpul, a folosit instrumentul monogamiei pentru a gestiona comportamentul sexual al partenerei sale. Se ştie că în vremurile de demult, femeile infidele erau omorâte.

  În ciuda metodelor dure prin care s-a încercat condamnarea adulterului, acesta este întâlnit în continuare în toate societăţile. 

 Dacă monogamia ar fi aşa de rea, de ce şi-ar pune în pericol atât de mulţi oameni reputaţia şi cariera?

Dacă monogamia ar fi cursul firesc al unei relaţii , n-ar fi fost nevoie de reglementări legale şi norme morale. So.. I rest my case. 🙂  Asta nu înseamnă că sunt de acord şi dacă m-ar înşela jumătatea nu aş arunca cu cratiţa după el!

  Ca o concluzie aşa la întrebarea: „De ce înşelăm? ”

Poate avem nevoie de varietate(cum spuneam în rândurile de mai sus), poate că pe măsură ce înaintăm în vârstă vrem să ne demonstram că încă mai putem avea alte persoane, că încă mai atragem, poate că plecăm în momentul în care persoana de langa noi nu ne oferă ceea ce avem nevoie şi, la un moment dat, ne întoarcem tocmai pentru că nu ne putem rupe total de-acolo sau poate pur şi simplu din plictiseală..

Despre regresie

S-a publicat 6 Februarie 2013 de myroxa

Păi dacă tot mi-am băgat nasul într-o oală, mă gândesc că aş putea abera puţin şi pe-aici.

Aţi fost vreodată curioşi în legătură cu regresia şi cu tot ceea ce reprezintă ea? Eu da .., m-a şi mâncat să mă duc să văd ce şi cum, încă nu am ajuns şi nici nu ştiu dacă o să ajung vreodată, dar au fost nişte cunoştinţe. Cică regresia ar fi oricum de mai multe tipuri.

Cred că regresia a fost folosită ca şi tehnică pentru a ieşi din unele şocuri, traume şi alte treburi gen, însă ea a ajuns să fie practicată ca să afli pe unde te-ai mai „plimbat” vieţile trecute şi cu ce te-ai îndeletnicit, ca să zic aşa. Desigur că aici se creează puntea între regresie şi reîncarnare pentru cei care cred. Şi în final, ce am putea crede că nimeni nu ştie de unde venim, unde o să ne ducem…sunt doar speculaţii.

Revenind la subiect, se pare că regresia poate fi un mecanism valid de apărare, însă se poate asocia şi cu efecte nocive, atunci când se face regresie în vieţile anterioare.

Subiectul regresat se întâlneşte cu trăiri dificile şi chiar dramatice. Pe lângă faptul că este cel puţin indicat ca acest procedeu (pentru cine are curaj, haha) să se facă împreună cu un specialist care să nu abandoneze persoana în cauză, pot apărea reacţii violente din partea subiectului. Nu este vorba de producerea unei traume atât de mari care să producă retardul persoanei (aşa cum auzisem) pentru că atunci această practică ar fi fost interzisă cu desăvârşire. Însă o slăbiciune din partea sa poate provoca urmări fizice şi psihice ireparabile.

Operatorul îi induce subiectului un somn magnetic sau hipnotic, care îl apropie însa inevitabil şi în mod artificial de influenţele invizibile ale lumii de dincolo. Proiectarea artificială intervine aici. Da, ARTIFICIALĂ. Regresia nu face decât să-l aducă într-o stare de sensibilitate anormală la curenţii din materia subtilă.

Şi atunci acţiunea artificială a operatorului aduce sufletul celui regresat la un nivel de sensibilitate care depăşeşte de departe pe cel al dezvoltării sale naturale. Şi atunci apare dezechilibrul. Simplu.

Mă întreb oare dacă nu şi imaginaţia joacă un rol important aici şi cred că nici dacă aş experimenta acest procedeu nu  aş fi capabilă să-mi dau seama.

Oricum, regresia hipnotică se pare că nu este un procedeu nou, însuşi Freud era familiarizat cu ea.

Părerea mea despre regresie? Cred că puţin mit ce se întâlneşte cu puţină realitate psihologică. Nimic mai mult. Sau poate greşesc, însă cu siguranţă  prefer un joc de tarot decât să mă facă altul piftie timp de 30 minute.