Arhive

Toate articolele pentru luna Aprilie 2013

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile vin de unde vor ele..

S-a publicat 17 Aprilie 2013 de myroxa

  Femeia a fost un mister pentru bărbaţi de-a lungul timpului.

 Chiar am citit astăzi ceva simpatic care spunea cam aşa: „Savanţii au descoperit ce vrea femeia. Dar între timp, ea s-a răzgândit”.

 Ideea de astăzi este următoarea: aş vrea ca toate femeile să înveţe să fie mai independente şi să realizeze că nu sunt doar o prelungire a bărbatului nemailăsându-se umilite sau dirijate.

 Statutul femeii s-a tot schimbat de la o societate la alta, începând încă din antichitate şi totuşi a predominat o idee eronată care a stat la bază: faptul că femeia trebuie să fie subordonată bărbatului, faptul că inteligenţa ei nu este cu mult superioară unui copil (în vremurile foarte vechi) exceptând civilizaţia egipteană care avea cu totul şi cu totul alte concepţii. Femeia din Egipt era independentă, se putea implica în afaceri şi chiar era luată in seamă.
 Încă de la o vârstă fragedă, fetele erau obişnuite cu gândul că se vor căsători şi erau învăţate cum să devină neveste bune pentru soţii lor: să le facă pe plac şi să le crească copiii. Era de neconceput pentru o femeie să aibă propriile idealuri sau să aibă dorinţe, acestea fiind doar privilegiile bărbaţilor.

 Şi ne mai întrebăm cum de „femeia” s-a degradat atât de mult.

 Întorcându-mă în zilele noastre, mie îmi place femeia care ştie să fie femeie. Îmi place femeia care încalcă toate tiparele şi totuşi nu o face într-un mod vulgar.
 Femeia trebuie să fie fascinantă fără însă a epata într-un mod ..hai să zicem „forţat”. Femeia trebuie să fie puternică însă fără a masca acea gingăşie, acel ceva care te îndeamnă să o protejezi. Femeia trebuie să fie frumoasă, însă nu doar la exterior.

 O femeie ţi se lipeşte de retină atunci când poartă un decolteu sau o fustă scurtă, dar ţi se lipeşte de suflet atunci când ştie să te asculte şi când ai ce să discuţi cu ea.

…………

 Şi cel mai bine aş defini-o într-o singură frază care mie mi-a plăcut foarte mult: „Feminitatea este atunci când un bărbat întoarce capul şi habar nu are de ce a facut-o”. Eu aşa vreau să fiu. Aşa încerc să fiu.
 Victor Hugo a spus că „femeia este cel mai sublim ideal”. Şi nu degeaba se spune că bărbatul este capul, dar femeia este gâtul.

O să închei aşa: iubim femeia pentru că ea găteşte, face ordine şi vorbeşte la telefon în acelaşi timp. Pentru că e în stare să meargă pe tocuri de 15 centimetri fără să se plângă, pentru că oricât de greu i-ar fi şi oricât ar plânge noaptea – dimineaţa te întâmpină cu cel mai frumos şi mai cald zâmbet pe faţa. O iubim pentru că dă naştere altei fiinţe, pentru că sângerează o săptămână şi nu moare..
Şi pentru că e acolo şi te ascultă şi ori de câte ori eşti trist, numai ea ştie să te facă să râzi..

 Femeile sunt creaturi menite să fie iubite, nu înţelese.

Dirty Martini

S-a publicat 10 Aprilie 2013 de myroxa

  De câte tipuri sunt oamenii în ziua de astăzi? Căci uite aşa pun întrebări şi îmi răspund singură..:))
 Şi mai important- dacă vreodată reuşim să-i clasificăm, urmează o altă întrebare: în câte feluri putem iubi un om?

 Omul, indiferent că e bun sau rău, că are sau nu mai multe feţe, tot om rămâne. Pe om nu-l poţi clasifica în nici un fel. Se pot analiza doar temperamentul, caracterul, faptele acestuia..
 Şi în fond nu cred că există „om bun” şi „om rău”, ci doar acţiuni care ne definesc în anumite momente.

 În fiecare zi întâlneşti oameni care te amuză, oameni care te dezamăgesc sau care te impresionează într-un mod plăcut, care te uimesc. Important este, zic eu, să-i aşezăm pe fiecare acolo unde le este locul.

 Ar trebui să fim recunoscători pentru toate tipologiile de oameni care intră în viaţa noastră, ar trebui să ne ţinem prietenii aproape şi să le mulţumim că au fost alături de noi, ar trebui să nu condamnăm persoanele care ne-au dezamăgit pentru că datorită lor am mai învăţat o lecţie, iar acum suntem mai puternici.

 De fiecare dată, atunci cand suntem trişti şi dezamăgiţi din cauza cuiva, tindem mereu să aruncăm vina asupra celuilalt, dar nu ne gândim că fiecare a evoluat cumva şi poate că dorinţele şi drumurile noastre nu mai sunt aceleaşi, pierdem în continuare timp pentru a urî, pentru a căuta nişte răspunsuri care se află chiar acolo, sub nasul nostru.

 Personal, am întâlnit extrem de multe tipologii, extrem de multe caractere; poate domeniul în care lucrez este „de vină” sau poate pentru faptul că par mai deschisă şi sociabilă. Am întâlnit oameni modeşti, dar foarte citiţi de la care am învăţat atatea, am întâlnit oameni mai închişi, dar extrem de inteligenţi care s-au deschis în faţa mea de am rămas şi eu surprinsă, oameni cu care am stabilit chimii, oameni care m-au ajutat, prieteni, prieteni şi mai buni..

 Am trăit până şi experienţa acelor vampiri energetici care nu credeam că există până în momentul în care numai după zece minute de discuţie mă simţeam ca şi cum am tras o zi la jug..

 Deşi oamenii sunt unici, ei pot fi aşezaţi sub mai multe “umbrele”. Ei bine, revelaţia mea de aseară din faţa unui pahar de Martini a fost că oamenii ajung, de cele mai multe ori, să se ascundă de ei înşişi nemaivorbind de fuga din faţa celorlalţi.   Şi te gândeşti că, până la urmă, totul este o urmare a regulilor impuse de societate şi a rolurilor pe care le jucăm ca urmare a acestui fapt. Adică rolurile asumate în relaţiile cu ceilalţi, inegalităţile cultivate, eu îţi dau asta, tu îmi dai aia, eu sunt drăguţ cu tine, tu eşti drăguţ cu mine, eu îţi iau banii, tu îmi dai timpul.

 Iată altceva întâlnit des: oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Deşi nu vor alt mediu, altă relaţie. Şi nici nu îşi asumă riscuri şi alegeri. Unii nu pot alege nici măcar ce să mănânce la cină singuri. Astfel ei se ascund.

 Şi am să închei aşa: nu îmi esti drag că eşti perfect, îmi este dragă imperfecţiunea ta şi străduinţa de care dai dovadă pentru a învăţa şi a încerca să aduci ceva mai bun în lumea asta atât de urâtă şi de diformă de astăzi..

Lupta pentru supremaţie

S-a publicat 4 Aprilie 2013 de myroxa

„Eu sau el?”

Când scriam, scriam numai pentru mine. Sau o făceam într-un mod atât de obiectiv încât fiecare persoană, cred eu, se putea regăsi acolo ..măcar pe parcursul a câtorva rânduri.
Scrierile mele nu sunt ceva exact, de multe ori poate sunt neprobate, sunt începătoare, însă absolut toate au ca bază realitatea de care ne izbim cu siguranţă.

Refuz să urmez vreo regulă (în afară de aceea de bun simţ) şi încerc să dau cât mai multă transparenţă şi simplitate cuvintelor. Nu-mi plac scrierile pompoase pe care trebuie să le citeşti de trei ori ca să înţelegi o dată.

Revenind..

Cred că începând cu vremurile vechi a existat o luptă în relaţia de cuplu, la un moment dat. Gen asuprirea ăluia mai slab (de înger) de către cel puternic, sinonimă cu lupta pentru putere din societate.
Totuşi fiecare relaţie îşi face regulile ei proprii şi îşi stabileşte priorităţile, ca să zic aşa. Important este, cred eu, să nu încercăm să schimbăm persoana de lângă noi, să încercăm să ne adaptăm mai mult la dorinţele celuilalt.

Şi mai realistic, fiecare are nevoie de spaţiul său de intimitate, poate de singurătate până la următoarea fază a vieţii sale. Iar când perioada asta a trecut şi suntem cu cineva, ceva se întâmplă în cele mai multe cupluri şi anume deţinerea controlului de către unul din parteneri (nimic mai greşit şi am mai reamintit asta cândva).
Şi uite aşa, controlul se leagă automat de dorinţa de a ne schimba partenerul şi de-aici poate începe degradarea relaţiei..

Şi cum am tot dat exemplu de poveşti (mai în glumă, mai în serios), o să fac asta şi acum. Pentru că, de cele mai multe ori, poveştile ne transmit unele idei greşite şi ne fac să ne ancorăm într-un mod eronat în realitate.

Hai să luăm de exemplu „Frumoasa şi bestia”, da? Ea pare să fie un mijloc de perpetuare a convingerii că femeia are puterea de a transforma un bărbat dacă îl iubeşte cu adevărat. Concluzie: controlul devine astfel un mijloc de a obţine fericirea (!)

Frumoasa, iubindu-l necondiţionat (negare) pe monstrul fioros, pare să aibă puterea de a-l schimba (control). Această interpretare „pare” corectă pentru că se potriveşte rolurilor sexuale dictate de cultura noastră. Cu toate acestea, eu sunt de părere că această interpretare simplistă nu sesizează corect semnificaţia basmului, asupra căruia timpul nu şi-a pus amprenta. Faptul că povestea a supravieţuit nu e din cauză că promovează preceptele şi stereotipurile culturale ale vreunei epoci. Ea a învins timpul pentru că întruchipează o lege metafizică profundă şi, în acelaşi timp, o lecţie vitală despre cum să ne trăim viaţa înţelept şi bine. E ca şi cum povestea ar conţine o hartă secretă care, dacă suntem destul de ageri s-o descifrăm şi destul de curajoşi s-o urmăm, ne va arăta drumul spre o comoară – propria noastră „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Însă, până la urmă, Frumoasa a acceptat bestia aşa cum era ea, iubind-o şi neîncercand să o schimbe.
Ta-na-na! Deci am ajuns la „acceptare” căci aici vroiam.

Ea nu şi-a spus: „Voi fi fericită când el nu va mai fi monstru!”  Nu l-a compătimit pentru felul în care arăta şi n-a căutat să-l schimbe. În asta constă lecţia.

Acceptarea unei persoane aşa cum e, fără să încerci s-o schimbi prin încurajări şi manipulări, este o formă superioară de iubire, dar aproape inaccesibilă multora dintre noi.

Un alt punct pe care vroiam să-l ating este frica.

Când eşti tânăr, toată viaţa este o cursă după amuzament. Apoi te maturizezi şi devii precaut pentru că îţi este teamă că îţi poţi rupe oasele sau, mai rău, să îţi zdrobeşti inima.
Şi mă întreb aşa: când a încetat ca totul să mai fie amuzant şi a devenit ceva înfricoşător? Sau poate că uneori trebuie să mai laşi frica în urmă şi să te mai şi distrezi..

Câteodată ţi-e frică însă să-ţi urmezi instinctele – e ca şi cum ai sări, dar fără să ai o plasă de protecţie sau să ai certitudinea că cineva este acolo şi te prinde. Şi în viaţă nu prea există plasă de protecţie..