povara

Toate articolele etichetate povara

Walls

S-a publicat 8 Ianuarie 2013 de myroxa

  Şi dacă astăzi aş scrie despre măşti sau despre…pereţi albi şi goi?

 Se spune că o mască ne arată mult mai multe decât o faţă pentru că are trăsăturile mai pronunţate. Sau cică să-i dăm omului o mască pentru a afla cine este el de fapt.
 Masca păcăleşte spectatorul doar prin definiţia ei, să zicem. Adică te face să crezi şi să vezi ce vrea personajul din spatele ei.

 Ele, adică măştile, ascund un fel de dedublare a sinelui şi toţi ştim că au fost purtate încă din cele mai vechi timpuri. Romanii le purtau când făceau diversele orgii, ele fiind doar un mijloc pentru îndeplinirea nevoilor personale. Un jefuitor de bănci îşi pune o cagulă în spatele căreia îşi ascunde identitatea.

Dar nu scriu despre asta aici, ci despre oamenii obişnuiţi, oamenii cu care venim în contact zi de zi. Poate masca este purtată pentru a ne ascunde anumite frustrări, frici, poate pentru că nu suntem mulţumiţi de propria persoană..

 Povara unei măşti aduce cu sine nefericire şi frustrare întrucât este greu de întreţinut şi necesită multă energie şi efort. Cel care o poartă ajunge să se înstrăineze de el, iar în cele din urma se va simţi trădat, fals, ineficient,  incomplet şi uneori poate chiar ipocrit. Poate, la un moment dat, va ajunge să-i fie teamă de a mai fi el însuşi. E ca şi cum am sta la închisoare o perioadă, apoi ţi-e frică de nou, de libertate şi de surprizele pe care ţi le poate oferi viaţa.

 V-aţi pus vreodată întrebarea de ce ne simţim mai bine într-un cerc restrâns de prieteni, prieteni buni?
Acolo nu trebuie şi nu va trebui niciodată să ne prefacem, acolo suntem noi şi…atât. Desigur că la un moment dat toţi purtăm măşti, important e însă cât timp facem asta.

 Măştile desfigurează. Cu toate astea, mie îmi place de mor Veneţia. Fiecare mască purtată parcă fură puţin câte puţin din persoana din spatele ei şi îmi place să observ. Desigur necunoscând persoanele în cauză, impactul nu este atât de mare.

 Mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă asemenea măşti ar fi doar externe. Adică să nu ne atingă sufletul, să jucăm doar un rol de o oră sau două după care le dăm jos şi uităm. Ar aduce zâmbete şi nu frustrări şi ar aduce mai multă lumină atât în ochii tăi cât şi în ochii celui de lângă tine..

Anunțuri

Asul de inimă neagră

S-a publicat 2 Octombrie 2012 de myroxa

Cum şi de ce iertăm?

Mi-am propus tema asta pentru că sunt convinsă că şi în mintea voastră s-au zbătut întrebări despre iertare. Voi iertaţi?

Daca da, de ce?

Eu sunt o persoană mai ranchiunoasă! :))  Glumesc !

Să vorbim despre dragoste. Unul dintre cele mai puternice sentimente pe care le posedă o persoană. Ce se întâmplă cu iertarea atunci când suferim şi suntem debusolaţi?

Ia, de exemplu, situaţia următoare: suntem înşelaţi fizic şi sufleteşte. Normal ar trebui să ierţi? Să te împaci cu tine şi să treci mai departe?

Evident că diferim ca şi persoane. Însă, la un moment dat, cred că parcurgem aceeaşi paşi. După părerea mea, e şi mai uşor să-i parcurgi în momentul în care nu mai eşti legat emoţional, sentimental de acea situaţie, mai exact de acea persoană.

Totuşi, de fiecare dată când cineva îţi înşeală încrederea, ai impresia că pică cerul pe tine! Eşti obişnuit ca toţi paşii să fie făcuţi în doi, ca de fiecare dată să fii ţinut de mână, iar acum eşti debusolat. Parcă cineva te-a aruncat undeva, într-un loc în care simţi că nu aparţii. Ei bine, dragă prietene, se mai întâmplă!

Este adevărat că iertarea nu este un sentiment la care se ajunge cu uşurinţă, este adevărat că uneori durerea este atat de mare încât parcă te paralizează. Poate că dacă aş fi o sfântă ţi-aş spune că e bine să ierţi, că iertarea îţi ia povara de pe umeri. Dar nu sunt. Şi sunt ranchiunoasă! 😀

Eu cred că, de fapt, noi nu ştim CUM să iertăm. Deşi iertarea ar putea fi benefică, în primul rând, pentru tine. Dacă vei sta să te gândeşti puţin, vei ajunge la concluzia mea. Sunt sigură de asta. Şi ştii de ce?

Pentru că lipsa capacităţii de a ierta te ţine blocat în trecut. Nu ai cum să nu vezi asta. Aşa că poţi începe cu paşi mici.

Ca să nu mai bat apa în piuă, aş propune câţiva paşi pe care eu cu siguranţă îi voi face dacă vreodată îmi va trece încăpăţânarea. 😀

Deşi nu sunt omul care să se ascundă în spatele rândurilor şi încerc sa fiu obiectivă (cât de cât) şi să dau ceva bun din mine, recunosc că uneori mă mai inspir şi din viaţa de zi cu zi.

Deci, eu aş zice aşa: 1. Analizează-ţi furia.

Este uşor să spui: „Urăsc acea persoană cu toată fiinţa mea!” Mai bine încearcă să afli care este rădăcina furiei tale, de unde provine ea.

2. „Mulţumesc pentru experienţă! ” sau „Mulţumesc pentru această experienţă, băga-te-aş undeva!” :))  Mai pe scurt aşa, îmi vine să te calc cu maşina, dar acum ştiu ce să fac sau să nu fac! Ideal ar fi să nu ieşi pe stradă zilele astea, da’ poate într-o lună te-ai putea risca( sper că m-aţi înţeles unde bat).

3. Încearcă să nu porţi resentimente pentru că cineva odată spunea: „Furia întunecă lampa minţii” şi trebuie să gândim că cică de-aia existăm.

4. Înlocuieşte furia cu compasiunea. Asta este foarte important pentru că nu ai de unde să cunoşti dacă acea persoană nu este şi ea, la rândul ei, o victimă a unor circumstanţe mai puţin plăcute. Poate şi ea este la fel de debusolată cum eşti tu, iar acum ca să fim sinceri, câţi dintre noi nu au folosit o altă persoană pentru a face un pas înainte?

5. Renunţă de tot la furie. Asta ar fi, după mine, cam ultimul pas. Adică ar trebui, mai grobian spus, să ţi se cam „fâlfâie”( da, nu sună prea ortodox şi zău că mi-e ruşine de exprimarea mea 😛 ).

În momentul în care vei putea renunţa la furie, vei fi la jumătatea drumului de a apuca iertarea de un picior. Şi asta înseamnă eliberare, înseamnă că poţi merge mai departe cu fruntea sus, înseamnă că în sfârşit asul tău de inimă neagră se transformă într-un as de inimă roşie..