suferinta

Toate articolele etichetate suferinta

Fortăreţe

S-a publicat 15 mai 2013 de myroxa

The only reason for the existence of those defense mechanisms is a scarred soul, and I simply thrive in helping it heal by bringing it up into the light, exposing its frailness and beauty so it can see itself and exclaim: „This truly is me, and I’m beautiful!”

Fortăreţe. Pornesc pe titltul ăsta pentru că astăzi aş vrea să fac o simplă „trecere în revistă” a mecanismelor de apărare sau, dacă vreţi, la spiritul de conservare al fiecăruia.

Oare câţi dintre noi nu au făcut asta măcar o dată în viaţă?

Suferim. Suferinţa face parte din viaţă. Oricât am fugi, oricât am ocoli-o, la un moment dat tot ne izbim nas în nas cu ea.

Mulţi spun aşa: trebuie să te ridici, să te scuturi de praf şi să priveşti mai departe. Nimic mai adevărat. Însă eu spun altfel: trebuie să te lupţi când ai inima rănită ca să fii convins că eşti încă în viaţă.

Poţi fenta durerea preţ de câtva timp, poţi fugi de ea, însă ce ştiu sigur este că ea te va ajunge din urmă. Şi atunci, cei mai mulţi preferă să-şi construiască un fel de cochilie, de zid şi să se ascundă acolo.

Acum nu mult timp şi eu făceam asta, îmi imaginam două cercuri şi aplicam metoda aia cu: tu nu intri aici!
În schimb, în celălalt cerc puteam aşeza pe oricine; fiind la distanţă, neintrând în spaţiul meu, nu mă deranjau prea tare.

La o primă vedere ar putea părea în regulă, însă pentru cât timp? Poate că fericirea are preţul ei, poate că dragostea are şi ea preţul ei, şi atunci eu spun că merită să ne asumăm acest risc. Preocupându-ne să nu cumva să suferim, uităm să mai trăim!

Mecanismul de apărare a fost mereu un concept de bază al psihanalizei de unde un întreg studiu asupra psihozei si a psihopatologiei. Freud l-a mâncat pe pâine, dar tot un dezaxat era(după părerea mea) , deşi îmi place la nebunie să-l citesc.

Ca să spun mai pe înţelesul tuturor: orice afect neplăcut poate deveni un obiect al apărării. Mecanismele de apărare sunt modalitaţi care se dezvoltă pentru a ne proteja, pentru a proteja acel EU. Şi când scriu despre acel EU, mă refer atât la eul nostru normal cât şi la cel patologic.

O întrebare bună cred că ar fi împotriva cui se protejează acel „eu”? Eh, aici cred că depinde foarte mult atât gradul de „normalitate”, cât şi anumite concepţii şi principii legate de viaţă. Şi apoi care este normalitatea? Oare suntem noi în stare să delimităm normalul de anomalii? Poate ceea ce este normal pentru tine, pentru mine nu este.

Ca şi o părere proprie aşa, eu cred că apărându-ne atât de tare-putem ajunge până la punctul de a ne deforma realitatea. So..realitate deformată=eu confuz.

Aş vrea să mai scriu câteva cuvinte despre suferinţă şi apoi să vă dau pace. Nu cred că există suferinţă mai mare sau mai mică, nu cred că există un anumit grad al acesteia, ci doar modalităţi diferite de a o percepe. Ea poate fi însă trupească sau sufletească.

„Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie”. ( Emil Cioran)

Reclame

S-a publicat 21 ianuarie 2013 de myroxa

” Stau ghemuită în pat şi privesc la cearşafurile mototolite care miros încă a noi pentru că acum câteva minute încă mai existam …

Mă ridic şi încep să mă învârt prin cameră şi să-mi mut privirea în diferite colţuri. Îmi cad ochii pe o scrumieră în care zac două ţigări: una ce poartă urme de ruj şi una stinsă în grabă înainte să trânteşti uşa..
Apoi văd o glastră cu un trandafir uscat ce zace ca o vrăjitoare …

Încerc să caut încă dovezi ale existenţei tale şi dau de o sticlă de parfum aproape goală ce poartă mirosul trupului tău. Mă las pe vine şi mă sprijin de un perete privind în gol. Ai crede că mă gândesc la tine dacă m-ai vedea ..doar că mă simt pustiită, parcă a rămas doar ambalajul, iar sufletul meu a luat-o la goană pe străzi.

Aş vrea sa rămâi undeva acolo, într-un colţ al creierului meu, să te ţin prizonier şi ascuns şi să nu mă mai gândesc niciodată la tine.. aşa ca o pedeapsă. Mă gândeam că nălucile nu există, mă gândeam că sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre bogate, dar tu eşti dovada vie că eşti real şi că mă bântui.

Mi-e frică. Şi nu mi-e frică pentru că te voi pierde, mi-e teamă că te vei întoarce şi nu-ţi voi putea spune nu. Mi-e frică să nu-mi iei de fiecare dată o bucăţică din mine până nu va mai rămâne nimic.

Ma întorc în pat, dar iau cu mine şi o ţigară şi un pahar pe jumătate gol de şampanie trezită. Privesc fumul care se ridică înspre tavan împreună cu amintirile mele fericite pe care le-ai smuls parcă de la locul lor într-un mod care îmi provoacă durere. Toate se rotesc prin faţa ochilor mei de ai zice că m-am îmbătat. Apoi mă bântuie un gând, mă bântuie acel gând că sunt proastă pentru că ştiu că eşti toxic şi totuşi am comportament de catâr. Privesc pentru ultima oară telefonul, apoi mă dau jos din pat şi îl scot din priză. Mă duc la şifonier, îmi trag în grabă nişte blugi pe mine, înhaţ un tricou şi ies. Am nevoie de aer. Proaspăt.”

Oare câţi/câte dintre noi s-au confruntat cu momentele astea? Este doar un clişeu, dar întâlnit atat de des…

Defect!

S-a publicat 26 decembrie 2012 de myroxa

   Cum ar fi să ne putem opri sentimentele atunci când vrem?

 Ştiţi că circula o poză acum ceva vreme cu feelings on – feelings off. Adică să avem un buton şi când apăsăm să nu mai resuscităm nimic din trăirile noastre sufleteşti.

Poate că ar fi totul nemaipomenit dacă nu ar apărea, în cele din urmă, adicţia sexuală şi dependenţa de alte lucruri, astea fiind aduse la suprafaţă de fapt de frustrare, neîmplinire, sentimentul de vinovăţie şi nu în ultimul rând de frica de noi înşine.

De cele mai multe ori alegem să îi pedepsim pe cei care ne sunt aproape sau chiar pe noi înşine. Şi de ce am face asta? Unde ne mai este instinctul de conservare?

 Ne dorim cu toţii să fim fericiţi şi, indiferent de ceea ce ne dorim şi căutam, fericirea este, într-un fel sau altul, scopul de dincolo de orice alt scop. În zona de dezvoltare personală, au apărut o mulţime de cărţi despre cum să fii fericit gândind pozitiv.

Nu o să bat apa în piuă, poate unele sunt bune, poate nu. Cert este totuşi că suferinţa şi neîmplinirea sufletească există şi atunci când se ajunge la aşa ceva este bine să ştii ce ai de făcut.

Un psiholog m-a învăţat despre oprirea imaginilor.

Când rememorezi trecutul, faci imagini despre: oameni, întâmplări, evenimente.

Practic acelaşi lucru se întâmplă şi când te gândeşti la viitor. Doar că acolo este cum va fi: evenimentul, întâmplarea, etc.
Problema e când rulezi prea mult acelaşi lucru şi în mod special când imaginaţia ta proiectează lucruri negative: certuri, nereuşite, probleme, şicanări …

Cum opreşti imaginaţia când aceasta o ia pe panta negativă? Şi aici intervine tehnica imaginilor.

În funcţie de intensitatea evenimentului pe care îl rulezi, imaginile sunt undeva în faţa ta … mai mari, mai mici …

Se pare că în mintea umană imaginile proiectate sunt mai mari atunci când problema ne apasă sau este foarte recentă. Odată cu trecerea timpului şi cu vindecarea, să spunem, ele devin din ce în ce mai mici.

O altă tehnică pe care am amintit-o în altă scriere de-a mea este cea a respiraţiei şi a poziţiei. În momentul în care eşti încărcat şi tragi aer în piept, cât de puternic poţi tu, nu este nimic anormal dacă te podideşte plânsul.

În ceea ce priveşte poziţia, cu cât stăm mai cocoşaţi, mai strânşi, cu atât ne închidem mai mult în noi. Poziţia corpului trebuie să fie întotdeauna dreaptă.

O să închei reîntorcându-mă la sentimente şi emoţii.

Până la urmă ce sunt stările, gândurile, emoţiile şi sentimentele noastre? Sunt efecte ale unor cauze.

 Dacă ne-am opri din a mai acţiona asupra efectelor şi ne-am concentra asupra cauzei, poate că am reuşi să trăim o viaţă echilibrată, cu bune şi cu rele.

Asul de inimă neagră

S-a publicat 2 octombrie 2012 de myroxa

Cum şi de ce iertăm?

Mi-am propus tema asta pentru că sunt convinsă că şi în mintea voastră s-au zbătut întrebări despre iertare. Voi iertaţi?

Daca da, de ce?

Eu sunt o persoană mai ranchiunoasă! :))  Glumesc !

Să vorbim despre dragoste. Unul dintre cele mai puternice sentimente pe care le posedă o persoană. Ce se întâmplă cu iertarea atunci când suferim şi suntem debusolaţi?

Ia, de exemplu, situaţia următoare: suntem înşelaţi fizic şi sufleteşte. Normal ar trebui să ierţi? Să te împaci cu tine şi să treci mai departe?

Evident că diferim ca şi persoane. Însă, la un moment dat, cred că parcurgem aceeaşi paşi. După părerea mea, e şi mai uşor să-i parcurgi în momentul în care nu mai eşti legat emoţional, sentimental de acea situaţie, mai exact de acea persoană.

Totuşi, de fiecare dată când cineva îţi înşeală încrederea, ai impresia că pică cerul pe tine! Eşti obişnuit ca toţi paşii să fie făcuţi în doi, ca de fiecare dată să fii ţinut de mână, iar acum eşti debusolat. Parcă cineva te-a aruncat undeva, într-un loc în care simţi că nu aparţii. Ei bine, dragă prietene, se mai întâmplă!

Este adevărat că iertarea nu este un sentiment la care se ajunge cu uşurinţă, este adevărat că uneori durerea este atat de mare încât parcă te paralizează. Poate că dacă aş fi o sfântă ţi-aş spune că e bine să ierţi, că iertarea îţi ia povara de pe umeri. Dar nu sunt. Şi sunt ranchiunoasă! 😀

Eu cred că, de fapt, noi nu ştim CUM să iertăm. Deşi iertarea ar putea fi benefică, în primul rând, pentru tine. Dacă vei sta să te gândeşti puţin, vei ajunge la concluzia mea. Sunt sigură de asta. Şi ştii de ce?

Pentru că lipsa capacităţii de a ierta te ţine blocat în trecut. Nu ai cum să nu vezi asta. Aşa că poţi începe cu paşi mici.

Ca să nu mai bat apa în piuă, aş propune câţiva paşi pe care eu cu siguranţă îi voi face dacă vreodată îmi va trece încăpăţânarea. 😀

Deşi nu sunt omul care să se ascundă în spatele rândurilor şi încerc sa fiu obiectivă (cât de cât) şi să dau ceva bun din mine, recunosc că uneori mă mai inspir şi din viaţa de zi cu zi.

Deci, eu aş zice aşa: 1. Analizează-ţi furia.

Este uşor să spui: „Urăsc acea persoană cu toată fiinţa mea!” Mai bine încearcă să afli care este rădăcina furiei tale, de unde provine ea.

2. „Mulţumesc pentru experienţă! ” sau „Mulţumesc pentru această experienţă, băga-te-aş undeva!” :))  Mai pe scurt aşa, îmi vine să te calc cu maşina, dar acum ştiu ce să fac sau să nu fac! Ideal ar fi să nu ieşi pe stradă zilele astea, da’ poate într-o lună te-ai putea risca( sper că m-aţi înţeles unde bat).

3. Încearcă să nu porţi resentimente pentru că cineva odată spunea: „Furia întunecă lampa minţii” şi trebuie să gândim că cică de-aia existăm.

4. Înlocuieşte furia cu compasiunea. Asta este foarte important pentru că nu ai de unde să cunoşti dacă acea persoană nu este şi ea, la rândul ei, o victimă a unor circumstanţe mai puţin plăcute. Poate şi ea este la fel de debusolată cum eşti tu, iar acum ca să fim sinceri, câţi dintre noi nu au folosit o altă persoană pentru a face un pas înainte?

5. Renunţă de tot la furie. Asta ar fi, după mine, cam ultimul pas. Adică ar trebui, mai grobian spus, să ţi se cam „fâlfâie”( da, nu sună prea ortodox şi zău că mi-e ruşine de exprimarea mea 😛 ).

În momentul în care vei putea renunţa la furie, vei fi la jumătatea drumului de a apuca iertarea de un picior. Şi asta înseamnă eliberare, înseamnă că poţi merge mai departe cu fruntea sus, înseamnă că în sfârşit asul tău de inimă neagră se transformă într-un as de inimă roşie..

Îngeri

S-a publicat 16 august 2012 de myroxa

Bună dimineaţa!

   Astăzi am decis să scriu despre….îngeri. Şi cum mă chinuie de obicei mai multe gânduri şi e cam debandadă la mine în cap, o să împart în două ce scriu azi.
  Ce sunt de fapt îngerii? Ce se spune că sunt şi ce suntem noi până la urmă, noi- fiinţele umane, raţionale?
  Aş începe prin a defini cuvântul „înger”. Ei bine, acest cuvânt vine din grecescul „angelos” care înseamnă mesager. Ştiaţi că denumirea oraşului  Los Angeles era la început  Los Angelos şi însemna: „Oraşul îngerilor”?  Chiar dacă în acel oraş s-au întâmplat pe parcursul timpului fapte mai puţin benefice…
  În fine, nu vreau să vă plictisesc, vroiam să ajung în alt punct de fapt. De multe ori, când suferi sau când eşti rănit, se întâmplă să întâlneşti una sau mai multe persoane care să-ţi fie alături şi să-ţi aline cumva suferinţa.
  Ce se întâmplă însă dacă în final ajungi să te îndrăgosteşti de acea persoană, iar apoi descoperi că te-ai îndrăgostit doar de un ambalaj şi rămâi foarte dezamăgit? Sau poate fiecare este un înger la randul lui, dar poate nu e ăla care trebuie? Hmm??
  Pentru că m-am documentat puţin, o să fac o mică paranteză şi o să „înşir” câţiva îngeri aici ca să zâmbim puţin.
 Deeeeci, primul înger şi cel mai important,  s-ar numi Michael şi ar reprezenta protecţia şi puterea. Atunci când te gândeşti la el, se spune că se face simţit printr-o lumină albastră. Ştiaţi că are şi o sabie cu care s-ar părea că poţi tăia orice legatură negativă sau care îţi produce oarecum rău? 🙂  Ei bine, cică da!

   Buun, trec la îngerul cu numarul doi. Îl cheamă Jophiel şi vine ca o lumină galbenă. Şi e foarte deştept.
   Îngerul cu numărul trei poartă numele de Chamuel şi este roz că înfăţişează dragostea. 😀  Din urmă, îl va prinde Gabriel care este pur şi degajează armonie şi normal că este alb.
  Atunci când ne îmbolnăvim, asupra noastră coboară Raphael care nu numai că vindecă, dar e şi foarte sincer şi degajă o lumină verde. Uriel, în schimb, vine cu pacea şi este auriu. Iar Zadkiel ar aduce libertatea şi e cam violet.
  Nu este chiar ROGVAIV, dar aduce oarecum. 🙂 Acum că am terminat cu asta, aş trece la oameni şi la lucruri mai palpabile.
  Noi, de fapt, cred că ne îndrăgostim de visele noastre până la urmă. Ne îndrăgostim de „îngeri”. Ne îndrăgostim de nişte idealuri. Încercăm să iubim persoana pe care ne-am imaginat-o, iar când începem să vedem discrepanţele ne vine să o luăm la fugă. Dar, nu putem trăi fără vise, nu?
  De ce ne îndrăgostim?
  Dragostea adesea a fost considerată sentimentul cel mai înalt de care poate fi capabilă o fiinţa umană, ceea ce ne ridică deasupra condiţiei biologice şi ne apropie de îngeri, alteori a fost tratată ca o stare de nebunie temporară, o alterare gravă a capacităţii de judecată.
  Îndrăgostitul iubeşte calităţile persoanei iubite şi îi adoră defectele.
  Mai pe româneşte aşa, auzim de multe ori că atunci când ne îndrăgostim simţim fluturi în stomac şi avem în permanenţă impresia că plutim. Cum se întâmplă acest lucru?
Când iubim, creierul nostru eliberează dopamine, ceea ce ne dă acea senzaţie permanentă de euforie. Tocmai din cauza asta, vrem să stăm cât mai mult cu persoana iubită. Persoana ideală..cum o vedem atunci. Persoana pe care am aşteptat-o toată viaţa parcă..
  Iubirea seamană cu un drog. Îndrăgostiţii suferă unele modificări, pe la creieraş pe-acolo, similare cu cele ale persoanelor care folosesc droguri.
  Cercetătorii mai arată că starea de “îndrăgostire” nu poate dura mai mult de 12-17 luni,  în caz contrar am risca autodistrugerea organismului. După această perioadă, îndrăgostirea se transformă în iubire, sentiment mult mai durabil şi mai nobil.
  De ce ne îndrăgostim, de cine ne îndrăgostim, fie ele vise, idealuri, oameni sau divinităţi….important e că eu cred că toţi suntem îngeri….chiar dacă din aceia cu aripile frânte..