Prezentul, puterea mea.

Bine v-am regăsit!

M-am hotărât şi eu, în sfârşit, să revin cu ceva- sper eu- şi mai bun decât ce am scris până acum.

Am citit o grămadă de articole şi am văzut o grămadă şi mai mare de poze cu citate motivaţionale despre cum să-ţi schimbi viaţa, despre cum trebuie să urmăreşti un anumit scop sau ţel.. sau oricum vreţi voi să-i ziceţi.

Toate acestea sună frumos şi (prea, cred eu) pompos, însă toate uită să amintească un lucru. Unul singur, dar de o importanţă majoră: cum să trăieşti în prezent, în acum.

Preocupându-ne atât de mult de viitor, uităm un lucru esenţial: să trăim! Şi uite aşa începem să visăm şi clipa de „acum” trece pe lângă noi, fără a realiza măcar.

Oricât de mult ne-am dori o schimbare, aceasta se produce, iniţial în noi şi abia apoi se manifestă în exterior. Iar de-aici am să încerc să dezvolt puţin lucrurile.

Cred, cu toată fiinţa mea, că mintea este un instrument minunat dacă începi să o foloseşti corect. De unde şi înclinaţia mea către NLP.

După cum am menţionat cândva: ” Dă-i omului un cuţit şi vezi ce face!” Practic, tu i-ai oferit doar instrumentul. Este problema lui dacă îl foloseşte pentru a-şi tăia venele sau pentru a-şi decoji un măr.

Mintea, folosită incorect, poate deveni extrem de periculoasă şi distructivă. Să luăm un exemplu. Un sentiment. Mă voi opri la „furie”, apoi la „frică”.

Atunci când ne încearcă un sentiment de furie, corpul nostru parcă se pregăteşte de un atac. Simţim acea tensiune, acea acumulare de energie. Fără să vrem, transmitem asta şi celor din jur, apoi ne mirăm de ce suntem agresaţi, la rândul nostru, fizic sau verbal.

Dacă am încerca să ne „citim” emoţiile, să le conştientizăm, cred că viaţa noastră s-ar derula fără atâtea bătăi de cap.

Sunt sigură că întotdeauna există un conflict între minte şi feeling. Iar acestea ne fac captivi într-un univers vicios, alimentându-se reciproc. Practic emoţia începe să se hrănească din mental. Chiar şi numele o trădează. „Emoţie” vine din latinescul „emovere” care nu înseamnă altceva decât: tulburare. Şi uite aşa ajungem la ură şi la alte lucruri care ne produc suferinţă.

Buddha a spus un lucru foarte interesant: absolut totul îşi are rădăcina în dorinţă. Deci, trebuie să tăiem lanţurile dorinţei. Dar, pentru a putea face asta – trebuie să fim prezenţi, adică ancoraţi în realitate. Eh, parcă teoretic nu pare atât de greu, este? :))

Unde vreau să bat eu? Ieşind din trecut, ieşind din acel obsesiv ” Ce ar fi fost dacă?”, durerea, furia, teama se estompează.

Haideţi să vorbim puţin şi despre frică. Un adult nu bagă mâna în foc pentru că ştie că o să se ardă. Copilul, din contră, este mai mult curios decât temător. Eu aş alege calea de mijloc şi v-aş spune aşa: nu ne ajută la nimic frica pentru a evita nu ştiu ce pericole; este nevoie doar de puţină inteligenţă şi o doză de bun simţ.

Întorcându-mă la titlul meu, spun cu mâna pe inimă că atâta timp cât trăim în prezent, putem face faţă oricând şi oriunde, mai puţin viitorului şi proiecţiei minţii, că doar ea este cea care dictează acolo.

Deci oriunde v-aţi afla, fiţi complet prezenţi! Fără victimizare, fără regrete, fără prea multe aşteptări! 🙂 Pur şi simplu, abandonaţi-vă si trăiţi frumos clipa. Căci după asta oricum nu ştim ce ne aşteaptă. 🙂

 

 

Stop joc!

Într-o lume frumoasă si ideală, Romeo o întâlneşte pe Julieta, se îndrăgosteşte de ea şi începe o curte asiduă de mamă mamă! Apoi închiriază un yacht, o duce pe o insulă privată unde se hârjonesc până nu mai pot, toate astea culminând cu un inel cu diamant mare cât capul lui Romeo. Planetele sunt aliniate, păsărelele cântă şi toată lumea este fericită.

 Înapoi la realitate!

  Julieta zilelor noastre are un balon mare deasupra capului, ca în desene animate, cu textul: ” Unde naiba este inelul meu?” Nici balonul lui Romeo nu arată mai bine, el purtând pecetea lui: ” Ce naiba a fost în creierul tău??”

După părerea mea, şi unul şi celălalt, sunt deficitari la multe capitole. Ea- că se grăbeşte, el – că promite marea cu sarea. 🙂

Când o persoană dă semne că ar vrea să plece de la masa negocierilor, cealaltă persoană trebuie să vină cu o ofertă mai bună. Acestea fiind spuse, aş vrea totuşi să adaug că nu este indicat să-i dai un ultimatum. Ca la poker, ştii? Calm şi surprinzător şi, dacă se poate, fără să clipeşti..

Toate astea fără lacrimi sau dramatisme ieftine. Orice bocet sau oftat îi arată doar nesiguranţă.

Să ne înţelegem, nu îndemn la căsătorie sau la „ce sa faci pentru a pune mâna pe el/ea”, ci la demnitate, delicateţe şi răbdare cu celălalt. Aş vrea să uiţi tot ceea ce ai învăţat până acum. Că toţi am fost învăţaţi greşit.

 Femeia a fost educată ca trebuie să se mărite şi să stea la cratiţă, iar bărbatul că trebuie să fie „şeful”.

În plus de asta, femeile nu îşi dau seama că uneori pot speria cu atitudinea: ” Da’ inelul meu unde e?”

 Luaţi ca şi exemplu următorul scenariu: vizualizează bărbatul care îţi place, gâtuit de emoţie ori de câte ori treceţi prin faţa unui magazin de jucării sau de haine pentru bebeluşi. Imaginează-ţi că te aşteaptă, acasă, îmbrăcat într-un costum de cowboy, îţi execută un dans la bară, iar apoi îţi pune marea întrebare: ” Da’ inelul meu unde e?”. Este foarte probabil atunci să ajungi la concluzia că tipului îi lipseşte o doagă şi să fugi mâncând pământul! Pasul următor ar fi să-ţi planifici evadarea în cazul în care mai dă de tine: ” Nu eşti tu de vină, sunt eu.”

 Vreau să subliniez încă ceva. Iubirea nu înseamnă supunere, umilinţă şi aprobarea celuilat în tot ceea ce face. Nu înseamnă nici a te comporta disperat. Noi ( şi eu, şi tu) nu rămânem cu oameni perfecţi, rămânem cu oameni interesanţi.

  Mi-am întrebat, la un moment dat, un prieten: ” Auzi, ce părere ai avea dacă mândra ta te-ar aştepta acasă goală, în grădină, cu părul prins în două cozi, culegând flori sau lingând o acadea?”

Nici nu mi-a putut răspunde că se sufoca de râs.

 Când a terminat să se amuze, mi-a răspuns aşa: ” Clar, o imagine inhibantă. Tipa ori e dusă, ori e prea disperată şi nu se mai comportă natural. Bărbaţilor nu le plac femeile proaste sau femeile copil …decât profită de ele. Ei vor o femeie capabilă să ia singură deciziile, o femeie matură, cu alte cuvinte- un partener pe măsură”.

 În plus, bărbaţii se tem să nu îşi piardă mult temuta libertate. Te-ai întrebat vreodată de ce bărbaţii îşi mai aruncă ochii pe revistele pentru femei? Simplu. Spionează mişcările adversarului!:))

 Deci unde vreau să ajung de fapt, e că odată ce unul dintre parteneri apucă să-şi ridice garda, totul o ia pe o pantă greşită. Din acel punct, este foarte greu să se mai îndrăgostească sau să se mai ataşeze.

 Un alt punct pe care l-am observat, pe pielea mea- din păcate. Bărbaţii ( dar nu numai ei) îşi enervează voit jumătatea pentru a realiza cum este relaţia dintre ei sau cât de echilibrat este celălalt. Femeia, aş zice, cade prima în păcatul ăsta deoarece ea seamănă puţin cu un reactor nuclear. Trebuie doar să înveţi care este butonul corect. Deci- controlul emoţiilor, dragii mei 🙂

 Deci am subliniat provocarea, controlul, autocontrolul, echilibrul, maturitatea. Aş mai sublinia doar raţionalul, şi calmul, şiiii…gata! Cu cât mai raţional este unul dintre parteneri, cu atât mai emoţional devine celălalt.

 Acum că v-am dat tot din casă, mă pregatesc să-mi închei povestea. Povestea mea va suna cam aşa:

” A fost odată ca niciodată o prinţesă. Un prinţ a dat nas în nas cu ea şi a întrebat-o dacă are chef de o plimbare. Ea i-a răspuns cam aşa: ” Aş merge, dar nu pot azi că am puţină treabă. Ne vedem mâine.

 Încet încet, se îndrăgosteşte de ea, apoi şi ea de el şi rămân împreună, dar fără să se căsătorească pentru ca nu credeau  în aşa ceva. Si apoi ea îl torturează până la adânci bătrâneţi. 😀

Cele două cuvinte

  Eh, ăsta e un articol pe care vreau să-l scriu de câteva luni,  însă abia acum m-am montat deşi mi s-au schimbat radical „orizonturile”.

 Când putem spune „Te iubesc”? Oare este nevoie de un timp anume până să ne „dăm voie” să facem asta?

Da’ ce, e scris în stele?

 Cineva spunea odată aşa: ” Cuvintele sunt poduri pe care le construim ca să ajungem unul la celălalt”

 Îmi place despre acest om şi ideea lui, tocmai pentru că susţin ideea de a fi sincer, de a spune ceea ce simţi indiferent de riscuri.

 Totuşi acest ” Te iubesc”, scurt şi la obiect, este mult mai greu de spus decât ar putea părea la o primă privire. Când momentul este potrivit, efectul este de-a dreptul fabulos. Puţină neatenţie însă şi ne vom trezi târâţi în mijlocul unui tsunami de toată frumuseţea..

  Acum ceva timp credeam că iubirea este adesea confundată cu îndrăgostirea, cu hormonii noştri care au migrat în tălpi sau prin alte locuri. Dar ce te faci dacă ai parte de amândouă, hmm?

 Adică să simţi că te năpădesc toţi acei fluturaşi şi toate acele furnicături, dar în acelaşi timp să îţi pese cu adevărat de celălalt, să vrei să-i fie bine, uneori poate chiar să uiţi. Să te uiţi.

 Încă mai întâlnesc oameni care au o mare dificultate în a spune: „Te iubesc”. Eu eram unul dintre ei.

Am ajuns să cred astăzi că o poveste de iubire reuşită are nevoie de rostirea acestor două cuvinte. Însă nu poţi să le rosteşti decât dacă sufletul tău îţi şopteşte să o faci.

 Deşi sunt un adevărat militant pentru crezarea în fapte şi nu în vorbe, o relaţie de iubire îşi menţine vitalitatea, echilibrul şi strălucirea şi prin rostirea la momentul potrivit a celor două cuvinte. Atunci când cele două cuvinte sunt spuse cu sinceritate, ele pot crea o realitate de-a dreptul sublimă. Când iubeşti pe cineva, îl ajuţi să se transforme într-un om mai bun. Tu te transformi într-un om mai bun. Acest proces se amplifică foarte mult în momentul în care iubirea este reciprocă.

 Nu există prescripţii şi standarde în ceea ce priveşte rostirea lor, dar ele trebuie exprimate de fiecare dată când o simţi. A nu le rosti cu teama că astfel celălalt dobândeşte putere asupra ta şi te va crede un om slab, nu este bine. A nu le rosti crezând că îţi poţi pierde capul într-o poveste de iubire, iarăşi nu este bine. Mai bine îţi pierzi capul decât iubirea. Capul ţi-l regăseşti mult mai uşor decît o iubire pe care ai refuzat să o traieşti şi să o exprimi.

Soarta

Aş scrie astăzi despre soartă, destin sau cum vreţi voi să îi ziceţi. Soarta mai este cunoscută şi sub denumirea de Moira.

Moira a fost numele unei divinităţi greceşti ce întruchipa destinul. Absolut orice vieţuitoare trebuia să se plece în faţa sa.

Hesiod aducea vorba despre trei Moire: Clotho, care toarce firul vieţii muritorilor, Lachesis, care îi determină lungimea, şi Atropos care taie acest fir. Romanii, în schimb, asociau Moirele cu Parcele.

Parcele sunt tot în numar de trei: Parca, Nona şi Decuma, iar mai târziu numele de Parca a fost transformat în Morta.

Eu am scris în glumă, acum ceva vreme, despre Ursitoare. Şi spuneam eu aşa: nu e ca şi cum prima ar fi bine dispusă şi ţi-ar ura numai de bine, a doua deşi e obosită- îşi revine cu trei cafele şi toate bune, iar ultima, de ciudă, îţi povesteşte cum va fugi nevastă-ta cu toţi banii, iar tu o sa crăpi de inimă rea!

Legende sunt la tot pasul, cert este că noi avem nişte sarcini sau misiuni, dacă vreţi, de îndeplinit, nişte puncte pe care le vom atinge- la un moment dat- vrând nevrând ( haotic sau nu, orice ar însemna asta). În rest, toate faptele noastre vor avea consecinţele lor şi astfel ne punem amprenta asupra destinului.

Nu mai pierd timpul şi am să vă scriu despre un alt mit. Cel chinezesc despre Firul Roşu al Sorţii.

Se spune că zeii au înnodat un fir roşu în jurul gleznelor noastre şi l-au legat de toţi oamenii cărora le vom atinge destinul sau sufletul, cum îmi place mie sa spun. Acest fir se poate îndoi sau încurca, dar nu se va rupe niciodată. Misiunea ta este să te regăseşti „întreg” la destinaţie.

Şi acum că am terminat cu povestioarele, am să revin la ideea mea de bază şi anume că ori ne definim soarta, ori suntem definiţi de către ea.

Soarta nu este bătută în cuie, ea se schimbă de la zi la zi ( aş îndrăzni să scriu) ca o consecinţă a tuturor acţiunilor noastre, cum am menţionat puţin mai sus. Fiecare greşeală sau faptă bună ne influenţează destinul. Şi uite aşa aş ajunge iar să vă povestesc despre Karmă şi plăţi, dar nu vreau să mă repet.

Consider astfel liberul arbitru ca fiind foarte important pentru ca doar prin el, omul poate deveni ceea ce îşi doreşte. Şi astfel faptele pe care le înfăptuim ajung să ne definească.  Cu toate astea, viaţa fiecarui om depinde mult de aproapele său, de semenii lui.

Pe acest pământ există o multitudine de specii, unele având comportamente asemănătoare cu ale rasei noastre.

Există o anumită furnică- furnica de foc care trăieşte sub pământ şi e ameninţată frecvent de inundaţii. Naturii nu îi pasă şi dacă o anumită specie vrea să supravieţuiască, trebuie să demonstreze că merită asta. Atunci când vin inundaţiile, furnicile se ţin una de alta, părând că şi-au construit un fel de plută pentru a rămâne în viaţă.

Şi atunci te întreb: cum poate o specie atât de mică să realizeze aşa ceva? Să fie instinct de conservare? Prin încercări repetate? Sau au aflat că împreună pot pluti? Cum? Totuşi ar părea prea neînsemnate să se gândească la Karma sau la destinaţie sau soartă. Sau aşa am crede noi..în fond, nimic nu e fără importanţă pe acest pământ.

Să revin la exemplul cu furnica. Dacă tu ai şti ce e de făcut, dar nu ai putea vorbi? Cum te-ai face înţeles? Cum ai striga după ajutor? Cum ai spune ce te doare?

……..

Liberul arbitru, respectarea Legii Universale, ajutarea semenilor şi traiul în armonie cu celelalte vieţuitoare sunt nişte coordonate importante care ajung să ne definească până la urmă. Roata vieţii, şi prin urmare, soarta cuprind schimbare, noroc, dificultăţi şi reuşite, imprevizibilul. Roata vieţii simbolizează ironia, hazardul, aspecte care scapă de sub control, şanse întâmplătoare, capricii ale destinului,atracţiile între oameni, goana după îndeplinirea dorinţelor şi dominaţie.

Am să închei aşa: „Niciun zid împotriva soartei nu este inexpugnabil: să ne întărim înăuntru” (Seneca) şi „Doamnă, ştim ce suntem, dar nu ştim ce se poate întâmpla cu noi. Doar ea, soarta, ne ştie şi stăpâneste firul pe care se înşiră povestea viitoare” ( atenţionarea Ofeliei a lui Hamlet către Regină).

Toţi ne naştem şi venim pe lumea asta fără nimic, fără garanţii..singurul lucru sigur este certificatul de deces.

Gândul, cuvintele, puterea lor şi percepţia subliminală

   Astăzi, vreau să mă orientez către o altă abordare faţă de ce v-am obişnuit până acum. Şi o să scriu despre gânduri şi cuvinte, în special despre puterea pe care le emană şi, de ce nu, despre efectele pe care le pot genera.

 Gândul este o prelucrare superioară a informaţiei, pornind de la senzorial-perceptiv ( exemplu: ce văd, ce aud, ce miros) purtând amprenta afectivităţii personale( adică eul afectiv) reglat prin voinţă şi verbalizat- normal- prin limbaj. Cu alte cuvinte, gândul este un fel de limbaj intern.

Acest limbaj intern poartă, de cele mai multe ori, pecetea lui TREBUIE, SIMT sau VREAU.

 Prin gând măsurăm cumva aprecierea noastră asupra lucrurilor, le cuantificăm. Când am scris „măsură”, m-am referit la acel ” îmi place” sau „nu îmi place”. Gândul eşti tu. Adică eşti ceea ce generezi.

 De foarte multe ori, rostim la nervi cuvinte grele sau gândim urât, negativ fără a conştientiza faptul că poate ele se înmagazinează undeva şi produc pentru noi acţiuni cu un efect mai puţin benefic, adică se întorc ca un bumerang aşa..

 Acum o să intru foarte superficial şi foarte puţin în fizică deoarece este un capitol care pe mine nu m-a atras niciodată, însă se leagă cu ce scriu eu acum.

 O să vorbesc despre particulele energetice care, din câte ştiu, sunt de trei tipuri: electroni, protoni şi neutroni. Neutronii sunt cunoscuţi de mii de ani şi au fost denumiţi chiar prana ( în limba sanscrită însemna respiraţie). Prin procesul fizic de influenţă electrică se polarizează şi particulele libere electrice fără sarcină, adică neutronii. Şi uite aşa se creează în jurul tău câmpul energetic ( care poate fi pozitiv sau negativ).

Tot ceea ce tu gândeşti sau rosteşti influenţează tot ce se află în preajma ta, devii practic un emiţător.

 Deci gândul se formează prin legaturile neuronale şi în funcţie de felul său, curentul care îl formează este polarizat.

 Aş vrea să vă mai scriu ceva despre percepţia subliminală şi acea senzaţie de deja-vu. Senzaţiile de deja-vu, au fost numite foarte simpatic: „amintiri din viitor” :-). După cum ştim toţi, sunt acele momente, acele imagini care îţi creează iluzia că le-ai mai experimentat.

Spun iluzie pentru că neurologia a găsit explicaţia. În momentul în care creierul nostru primeşte informaţii multiple, cu o viteză foarte mare pe fracţiune de secundă, ele se stochează undeva acolo, fără să le conştientizăm şi ies la suprafaţă doar în momentul în care le-a „gâdilat” vreun stimul, de unde toată senzaţia de deja-vu, deja-senti, deja-vecu, deja-visite şi ce mai vreţi voi. Fiecare dintre noi a experimentat, cel puţin o dată în viaţă „trăirea” asta.

 Aş putea să vă mai povestesc multe despre asta, aducându-l în discuţie şi pe Jung, şi pe primul medic care a vorbit despre asta, pe Emil Boirac, dar vreau să trec la următoarea idee ( că se pare că am mai multe astăzi). Şi am să vă povestesc despre acea „luminiţă de la capătul tunelului” (şi nu, nu am înnebunit!!) despre care vorbesc, să zicem…cei care s-au aflat în moarte clinică.

Acel fenomen nu este decât acţionarea imaginii din momentul naşterii, momentul în care privim lumina, ziua pentru prima dată. Imaginea rămâne stocată, într-un colţişor al minţii noastre şi nu suntem conştienţi de ea.

 O altă temă pe care aş vrea să o abordez ar fi programarea. Fiecare dintre noi a auzit măcar o dată despre programarea neurolingvistică.

Programarea neurolingvistică este menită să stârnească reacţii puternice în mintea umană. Deşi mulţi se tem de a nu fi manipulaţi, ea poate ajuta foarte mult în terapie.

 Manipularea se poate produce în momentul în care subiectul are un psihic mai slab şi atunci da, daca îi zici:” Nu eşti în stare să faci nimic! O să ajungi la asta!”  tu îl programezi astfel, chiar dacă nu ţi-ai dorit asta.

 Programarea neurolingvistică este până la urmă doar un instrument. Acum este problema fiecăruia cum îl foloseşte. Aşa e şi cu un cuţit, îl poţi folosi să decojeşti un măr sau să-ţi tai venele.

 Sunt foarte multe lucruri pe lumea asta pe care psihologia, neurologia cu toate ramurile ei, au încercat să le edifice, unele având mai mult succes, altele mai puţin.

 Şi am sa închei aşa: -”Toţi avem labirinturi noi,unele sunt benefice de la început,ne duc pe căi de dorit , altele ne încurcă, ne testează capacităţile”.

Unseen

  

  Poate v-aţi întrebat, nu o dată, de ce multe articole de-ale mele au titluri în engleză. Singura explicaţie ar putea fi asta: fie că mi se pare mie că sună mai bine, fie că nu i-am putut găsi un sinonim care să-mi gâdile urechile într-un mod care să-mi placă..

 Să trec la subiect. Astăzi vreau să încep printr-o întrebare: ” Ce aţi face dacă aţi afla că mai aveţi de trăit o lună?”

 Aţi trăi ca şi cum fiecare clipă ar fi ultima, aţi lua de mână persoana dragă şi aţi rămâne nedespărţiţi până la tristul moment sau pur şi simplu v-aţi izola până la clipa fatidică?

 Multe din scrierile mele nu sunt amprentate vizibil de felul meu de a fi, de a simţi..se cunoaşte că am trecut puţin pe-acolo şi cam atât..

Mi s-a sugerat să scriu mai mult despre propria persoană şi nu, nu voi face asta, exceptând ceea ce scriu în acest moment.

 Deci ar fi bine să trec la treabă!

 Deşi suntem fiinţe raţionale şi alegem să credem în lucruri logice, normale şi palpabile, nu o singură dată- am fost tentaţi să explorăm dincolo de toate acestea..

 Luaţi ca şi exemplu moartea. Ideea de moarte este singura pe care oamenii nu o privesc direct în ochi şi totuşi, ne-a preocupat, mai ales atunci când am pierdut persoane dragi.

 Probabil că ar trebui să înţelegem în profunzime acele legi divine care acţionează în acest univers, independent de voinţa noastră, fie că suntem de acord cu ele sau nu. Sau poate este doar dorinţa noastră de a crede că ceva este deasupra noastră şi are grijă de noi.

 Nimeni nu scapă morţii, tot aşa cum nimeni nu este ocolit de durere..
Nu stă în puterea omului să afle ceea ce este dincolo de mormânt. Dar îi stă în putere să citească, să se documenteze oarecum, iar asta îl ajută să nu îşi prelungească agonia, zic eu.

 Omul este o forţă complexă şi este uimitoare capacitatea sa de revenire.

 Fie că suntem credincioşi, fie că suntem atei sau devotaţi propriilor noastre principii, un lucru este sigur: trebuie să trăim cât mai frumos! Trebuie să ne înconjurăm de oameni frumoşi care îţi pot oferi motive să zâmbeşti, care sa te motiveze şi care să te facă să aştepţi cu nerăbdare următoarea zi.

 În ceea ce mă priveşte, aş putea spune că nu m-am gândit niciodată prea mult la acest aspect. Întotdeauna, mintea mea a fugit într-acolo doar când cineva drag a fost smuls din această viaţă.

Foarte credincioasă nu am fost niciodată, nu sunt nici atee, pur şi simplu, am alte principii după care mă ghidez, mai logice pentru mine. Evident că principiile mele poate nu rezonează cu ale tale, dar fiecare îşi poate alege în ce să creadă..

Deşi sunt o persoană cu un psihic puternic şi cu o capacitate de recuperare mai mare decât media, sunt o anxioasă din fire..

 Zilele trecute am aflat că o persoană tare dragă mie a dispărut din această lume. Vestea m-a întristat foarte, foarte tare, dar nici măcar nu am putut plânge. Mă simţeam ca şi cum nu aveam lacrimi, dar mă apăsa ceva în piept..parcă vroiam mai mult aer.

Nu am mers la înmormântare, nu am vrut să mă duc, pur şi simplu, m-am aşezat jos, lângă perete şi m-am gândit la el. Asta este tot ce am făcut, nici măcar nu am vorbit prea mult despre asta..probabil că nici nu o voi face decât aici. Acum.

 Domnul in cauză( căci era un domn) era un pictor cu un talent desăvârşit şi de o cultură impresionantă.

Îmi aduc aminte că stăteam ore întregi în atelierul lui şi îl ascultam fără să mă fi plictisit măcar preţ de o secundă.

Şi el picta, şi eu trăgeam cu ochiul şi eram fascinată de tot ceea ce îmi povestea. De multe ori, îmi dădea o cană mare cu cafea, iar eu aş fi vrut ca acea cafea să nu se termine niciodată..

 Deşi avea o vârstă, nu puteai să nu te întrebi când a avut timp să înveţe tot ce ştie. Pe lângă toate astea, era de o blândeţe ieşită din comun şi parcă toată faţa i se lumina atunci când mă vedea: ” Şoricel, ai venit pe la mine! Hai, hai în atelier să mai vezi ce am lucrat şi să-ţi alegi un tablou. Oricare vrei tu!”

 Existau însă şi momente când cădea pe gânduri şi parcă era cumva absent şi trist, iar eu ştiam că inima şi sufletul fugeau spre acea fată a sa pe care o pierduse din cauza unei boli urâte..

 Mereu am avut senzaţia că atunci când îmi priveşte ochii, îşi regăseşte propria fiică. Şi acum a regăsit-o cu adevărat, dar parcă prea s-a grăbit..

 Iar ieri, când mergem pe stradă, am zâmbit şi mi-am imaginat că poate el a trimis pala aia de vânt care m-a ciufulit vrând să-mi atragă atenţia că este pe aproape şi că nu m-a uitat: ” Hei, şoricel, ia uite cum am aşezat norii, ca în tabloul ăla pe care l-ai ales, ăla cu pianul şi vioara! Îţi place?”

   Poate că irosim timp pentru simplul fapt că ni se pare că viaţa este o cursă lungă. Poate că nu îndrăznim să spunem când iubim de teamă că am putea fi refuzaţi sau respinşi. Şi atunci, mă voi uita în ochii tăi şi am să te întreb: ” Ce ai de pierdut?”

 Eu cred că, dacă m-aş lua după Biblie, Adam şi Eva au avut o grămadă de probleme- însăşi numele de Eva( Heva, în ebraica veche) înseamnă nesupunere. Dar cumva, au reuşit să le gestioneze.

 Se spune că ne ţinem demonii( slăbiciunile) sub pat. Dar, pe măsură ce ne maturizăm, trebuie să învăţam sa jonglam cu ei. Pentru ca noi suntem cel mai mare demon, cel mai mare dusman al nostru..

 La intrebarea mea, de la inceputul articolului, eu personal nu am vreun raspuns, nu stiu cum as reactiona, mi-ar placea insa sa cred ca as pleca impacata indiferent ce mi-ar oferi acel drum necunoscut..

Punct şi de la capăt.

  Oare de câte ori nu am simţit nevoia să putem lăsa totul uitării şi să începem o nouă viaţă?

 Ştiţi ce zic? Ca şi cum am închide o carte, am deschide alta, cu foi albe cărora am putea să le dăm contur şi culoare, ca şi cum am renaşte..

 Sunt sigură că se poate face asta într-o oarecare măsură deşi timpul curge ca un tăvălug peste noi, dar ne aşează pe fiecare acolo unde ne este locul..

Că ne alegem locul sau nu..probabil că ăsta este un lucru pe care nu-l vom afla niciodată, dar merită sa ne dăm toată silinţa pentru a ne croi un drum cât mai minunat.

 Se spune că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, vei găsi o cale şi, evident, o soluţie; dacă nu- vei găsi doar o scuză..

 Orice zi poate reprezenta un nou început. Ca o primăvară aşa. Şi asemeni ei, ea nu vine întotdeauna când o aştepţi, mereu veselă, ci poate uneori tristă şi melancolică; poate friguroasă şi zgribulită..

 Nu am auzit niciodată de un moment urât care să ţină o veşnicie, până şi cele mai adânci crize trec. Singura problemă ar fi timpul.

 Am să vă dezvălui un proverb egiptean care îmi place mie mult: „Timpul nu se teme de nimic decât de piramide”.

Şi cred totuşi că este invers. Piramidele se tem. Se tem că le va lua din strălucire şi din măreţie!

 Ce vreau să scriu este că nu ar trebui să irosim nici o secundă pentru a le spune oamenilor dragi că îi iubim, pentru a face ceea ce ne place şi a trăi fiecare moment ca şi cum ar fi ultimul, pentru a ne bucura inima şi ochii de ceea ce ne înconjoară atât cât mai avem timp.

Ştiu că trebuie să învăţăm din trecut pentru că istoria se tot repetă şi nu se va opri până când nu ne vom îndrepta greşelile. Abia atunci o poţi lua de la capăt, cu lecţia învăţată..; altfel ar fi ca şi cum ai încerca să construieşti ceva pe un teren gata accidentat..

 Că a fost vorba de boală, de decepţii, de pierderi mai mari sau mai mici- omul întotdeauna a avut capacitatea de a-şi reveni chiar dacă nu i-a fost uşor. Aşa că atunci când ai un moment de cumpănă, ia o clipă de linişte din trecut şi concentrează-te asupra ei.

 Totul pe lumea asta trece. Eu mă încăpăţânez să cred că viaţa este frumoasă. După asta oricum nu ştim ce ne aşteaptă..

Nu sunt pregătit/ă pentru o relaţie

„Nu sunt pregătit/ă pentru o relaţie!” Oare de câte ori am spus asta sau de câte ori am auzit-o?

Bărbaţii, dar nu numai ei, se tem să se implice de la început într-o relaţie. Pe de o parte este ceva absolut normal însă, de cele mai multe ori, sunt temerile ce prind glas.

Fie că şi unii, şi ceilalţi se tem să nu-şi piardă independenţa sau apare din nou teama de eşec sentimental, la bărbaţi este mult mai pronunţată această „fobie”.

După părerea mea, ar cam trebui să citeşti printre rânduri. A nu fi pregătit pentru o relaţie, se poate traduce de foarte multe ori cu: ” Eşti interesant/ă, dar nu eşti ceea ce îmi doresc!”

Dacă ar exista sinceritate şi de o parte, şi de cealaltă- am avea toată baza de date, de unde şi posibilitatea de a alege. Vreau o aventură sau nu. Te vreau la pachet sau iau doar o bucăţică.

În momentul în care nu vrei ceva serios, începi să te protejezi. Cum scriam acum ceva vreme: practic, nu faci dragoste doar cu partenerul tău, ci cu toţi cei care i-au trecut prin pat( atenţie: mă refer strict la protecţie aici!).

Dar ce se întâmplă cu inima? Ea nu are nevoie de protecţie?

Suntem foarte fragili toţi, însă puţini recunoaştem acest lucru. Eu am ales să-mi protejez întâi inima şi să o ascult. Asta nu înseamnă însă că e întotdeauna cuminte şi că nu-mi mai joacă şi feste.

Cu toate astea, nu poţi şti de la început  în ce direcţie o iau lucrurile. Şi, până la urmă, poate că ăsta este tot farmecul, mai puţin toate cafelele băute, toate ţigările fumate şi toţi neuronii care au migrat în tălpi.

Inimii nu-i poţi porunci sa bată pentru o vară, opt luni sau un an. Inima nu ascultă de nimeni şi de aceea este atât de uşor să o zdrobeşti..

La un moment dat, toţi ne întrebăm care ar fi paşii şi metoda pentru a face să meargă o poveste frumoasă de dragoste. În ciuda a tot ceea ce se spune: ” Fă aşa!”, ” Nu face aia!” , ” Lasă-l/o pe el/ea să te caute primul/a!” , cred că astea sunt nişte bariere pe care noi singuri ni le impunem.

În momentul în care inimile noastre bat la unison, totul vine de la sine, nu trebuie să anticipăm, să ne facem planuri sau să urmăm cu precădere nişte reguli..

Un om îndrăgostit ştie să se dăruiască fără a ţine socoteală de nimic. Îndrăgostitul este nerăbdator şi atent, este devotat şi cu capul în nori.

A fi îndrăgostit este minunat. Este cea mai copleşitoare emoţie, cea mai înaltă şi densă senzaţie. Apoi, pasiunea iniţială este alimentată de lucruri frumoase şi încet-încet iau naştere iubirea adevărată, încrederea si stabilitatea, adică constanţa de care avem atâta nevoie. Ceea ce este mai greu, şi îmi imaginez că sunteţi foarte de acord cu mine, este găsirea persoanei potrivite.

Când după trecerea anilor cineva te-a văzut în cea mai proastă stare, cunoscându-ţi imperfecţiunile, şi totuşi ţi se dedică în întregime, acest lucru este o experienţă desăvârşită. A fi iubit în felul ăsta este minunat şi nu lasă loc superficialităţii.

Şi atunci te întreb: merită oare să ne pierdem timpul sau să acceptăm jumătăţi de măsură când ne putem lupta ca să obţinem totul?

Doar dacă te dedici unei iubiri, chiar dacă sentimentele şi circumstanţele fluctuează, poţi fi cu adevărat un individ liber şi nu un pion al forţelor şi condiţiilor exterioare.

Am să închei aşa: „A fi îndrăgostit înseamnă, pur şi simplu, a fi într-o stare perpetuă de anestezie”. (H.L. Mencken)

Ce îşi doresc bărbaţii

Astăzi o să scriu un fel de replică la un subiect puţin mai vechi, şi anume la: „Ce îşi doresc femeile”.

Fiind femeie cred că îmi va fi oarecum dificil, dar să vedem ce iese..

Iniţial bărbatul este atras şi de semnalele, pe care noi- femeile- le emitem. Dar, cum bine presupuneţi, nu pot exista doi oameni identici. Astfel, nu toţi bărbaţii sunt la fel şi, prin urmare, preferinţele diferă.

Unii preferă mignonele pentru că dau impresia de fragilitate (aici-şi cazul meu, de unde nevoia celuilalt de a mă proteja), alţii vor femei independente, iar alţii şi le doresc pe cele misterioase. După cum aţi citit, am inclus atât aspecte fizice aici, cât şi anumite trăsături comportamentale. Câteva, evident.

În fine, că am bătut moneda prea mult, să presupunem că X şi-a găsit jumătatea la o primă vedere. Cum ar trebui să procedeze femeia ca să-i menţină partenerului interesul ridicat?

Foarte multe dintre noi cred că interesul bărbatului se învârte în jurul capitolului „sex”. Nimic mai greşit, aş îndrăzni să spun.

Şi bărbaţii, ca şi femeile, au nevoie de un echilibru, de libertate sau de sfaturi bune. Nu numai noi vrem înţelegere, atenţie şi răbdare, ci şi jumătăţile noastre.

Scriam acum ceva vreme despre nevoile fiecaruia în relaţia de cuplu. Oricât de mult am iubi o persoană, oricât de tare ne-am dori să ne petrecem tot timpul alături de ea, uneori sufocăm şi asta sperie şi îndepărtează.

Încrederea reciprocă este iarăşi unul din „ingredientele de bază”.

Pentru mine a contat foarte mult şi să „visez” alături de celălalt. Adică am crezut în visele lui şi l-am susţinut cât am putut.

Un alt punct important ar fi comunicarea. Contează enorm să poţi discuta absolut orice. Şi asta nu înseamnă să spui ce ai mâncat la cină, ci să rezolvi problemele sufleteşti. Aş mai adăuga şi că tonul face muzica. Poţi să îţi etalezi frumos dorinţele fără a ridica vocea.

Şi cel mai relevant: nu încerca, tu -femeie, să-l schimbi!  Încearcă să-l accepţi şi să-l iubeşti aşa cum e!

Încă de mici, am fost „otrăviţi” cu poveşti gen: „Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana”. Povestea se termină frumos şi banal cu: „…şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi..”

Nimeni însă nu a mai povestit că poate Ileana, cu bigudiurile în păr, i-a făcut crize lui Făt-Frumos că nu a dus gunoiul sau poate chiar a fugit şi a avut o aventură cu Zmeul. Ileana, nu Făt-Frumos!

Astăzi, povestea s-a mai schimbat pe ici-colo. În unele cazuri, Ileana nu se mai mândreşte cu cosiţele, ci îşi etalează decolteul, Făt-Frumos nu îi mai face serenade mândrei, ci îi aruncă- fix în ochi- contul din bancă, iar Zmeul nu mai fură fata pe cal sau cu mijlocul de transport cu care circula el pe-atunci, ci vine direct cu BMW-ul…

Concluzia mea: până şi cele mai frumoase poveşti pot fi distruse dacă nu iubim, dacă nu respectăm şi dacă nu suntem capabili de înţelegere si câteva compromisuri…

Bisexualitatea

Bisexualitatea. Una dintre cele mai dificile teme de abordat, cel puţin din punctul meu de vedere.

Spun asta pentru că, în mod normal, atunci când îmi aleg o temă- oricare ar fi ea- am obiceiul de a sta de vorbă cu diferiţi subiecţi.

Astăzi nu sunt la fel de norocoasă, deoarece am găsit o singură persoană cu care să discut şi nu am prea mare încredere  în judecata ei ( o să mă justific mai târziu de ce).

Tot ce am citit despre asta mi s-au părut numai tâmpenii care nu fac altceva decât să te inducă în eroare.

Concluzia unui articol era ceva de genul: ” A fi bisexual înseamnă a avea curajul de a fi TU”.

Cum am mai bătut moneda, în tot ceea ce am scris, noţiunea de sex a decăzut foarte mult în zilele noastre. Sexul s-a degradat atât de tare încât uneori duce chiar la confuzii.

Din ce în ce mai multe persoane încep sa aibă relaţii cu ambele sexe. Şi atunci te întreb: este asta curiozitate, dorinţă sau dereglare?

Freud susţinea că ne naştem bisexuali, dar ăla era un maniac( oricât de mult mi-ar plăcea scrierile sale).

Personal, am o grămadă de prietene care nu arată tocmai rău şi, cu toate astea, nu am simţit niciodată impulsul nebun de a o săruta pe vreuna. Şi deci asta înseamnă ca sunt defectă şi ar trebui să fiu expulzată prin neant pe undeva? Sau că nu mi-am descoperit încă natura bisexuală?

Sau ca să nu am parte de alte surprize, ar trebui să spun de la început: ” Bună! Sunt Roxana şi sunt cât se poate de straight”. Da, ştiu, sună ca un anunţ matrimonial foarte prost!

Chiar şi în poveşti, nu am auzit niciodată că Împăratul Roşu s-a dus la Împăratul Verde pentru a-i găti o cină romantică!

Bisexualitatea, se spune, este atât fizică, cât şi psihică. Eu însă cred că este vorba doar de educaţie. Şi uite aşa ajung iarăşi la impactul societăţii din ziua de azi asupra noastră.

Se poate întâmpla, e adevărat, să-ţi placă sa petreci timp cu o persoană de acelaşi sex cu tine. Dar asta este altceva, îţi place compania ei preţ de câteva ceasuri, nu pentru toată viaţa şi nu la modul intim!

Eu spun aşa: un homosexual este anormal, este cumva dereglat din punct de vedere sexual. Şi asta nu este vina lui. El s-a născut aşa, cu devierile astea.

Am adus în discuţie homosexualul pentru că vreau să fac cumva o paralelă între el şi bisexual.

În timp ce primul se naşte cu anumite anomalii, cel de-al doilea este ori confuz( nu îşi găseşte locul în nici o tabără şi preferă să le încerce pe ambele), ori vrea să atragă atenţia( cazul subiectului cu care am discutat).

De multe ori asistăm la anumite cazuri cu fete care devin bisexuale peste noapte şi asta numai ca să le facă pe plac partenerilor lor. Asta cum să o mai numim? Prostie, dependenţă prea mare faţă de ” jumătatea” lor..?

Adică dacă ţie îţi place friptura simplă, de ce aş încerca să îţi vâr pe gât şi o salată? Doar pentru că eu sunt confuz şi nu ştiu de ce am poftă?

Confuzia îşi are rădăcinile bine înfipte în mai multe sectoare. Un om confuz este debusolat peste tot în viaţa de zi cu zi, nu numai pe tărâmul sexualităţii.

O să închei aşa: vina o poartă acea libertate sexuală din zilele noastre. Aşa cum, atunci când nu ne protejăm, putem afirma că e ca şi cum ne-am culca cu toţi foştii parteneri ai partenerului nostru, confuzia si dificultatea de a alege una dintre cele două tabere – există doar în mintea noastră. Întrebarea: ” Oare va veni o zi în care nu va mai conta sexul partenerului?” mi se pare şi mi se va părea mereu ceva absurd!